BMW - second hand

Asa arata o reclama la masini BMW, la mâna a doua. 

Trebuie sa fii destept sa concepi asa ceva.

Sa fii harnic.

Sa fii motivat.

Sa ai ambiția de a fi foarte bun.

Stiu o țară unde toate astea se penalizeaza.

O țară care e ca un vapor pe mare, in plină furtună.

In care toata lumea vomită. 

Bogatasii cu trabucele-ntr-o mână, la Clasa Lux

Saracii, aplecati unii peste altii borând fiecare pe spatele celuilalt, intr-o dulce imbratisare...

Rubberneckin'

Azi, stand in masina, la stop, m-am uitat in stanga, inauntrul autoturismului care oprise langa mine. 
Nu fac asta de obicei, si bine fac, veti vedea de ce...

Soferul semana cu Elvis!

U-haaa!... Dar era Elvis-Elvis, cum sa va spun... 

Era la varsta cand canta rock and roll si era slab. 

The King in perioada aia pre-Army, inainte sa-l cunoasca pe ofițerul Paul Beaulieu care i-a facut cunostinta cu fiica-sa, cu Priscilla...

Era Elvis, la faza cand, daca dadea din șold si zicea ”Stop! Look and listen baby, that's my philosophy”, jumatate din America urla ”Satisfy me!” 

Includ in aceasta jumatate si fetele mari. 
Si homosexualii care se deghizau in Priscilla. 
Si travestiții care erau jumate Elvis, jumate Priscilla... 

Nu stiu ce ati fi facut in locul meu... 

Eu am zis ”U-haaa” si am râs tare, cu dinții la Elvis!

Chiar inainte sa se puna verde, in dreapta mea a oprit un tir - am taiat-o rapid, fara sa ma uit. 
Mi-a fost teama ca dau peste...

Oduminicădeneuitat

In poza sunt eu, Mircescu, asa cum te vad si cum ma vezi. Am pus-o aici, ca sa nu treceti prin emotii puternice mai tarziu cand o sa ma fac mare si o sa ne intalnim intamplator pe strada. In fine, mai e mult pana atunci desi eu as fi vrut sa devin adult peste noapte - daca s-ar fi putut peste noaptea trecuta... Dar asa...N-a fost sa fie... 

Am adormit aseara greu, cu gandul la Giusi-Giusi, imbracat in pijamaua aia mea verde. L-am visat pe clovnul Simi care este prietenul meu, cel mai amuzant si mai trist clovn din lume si cu care am sa va fac cunostinta candva... Acum stau la masa cu toti ai mei: cu mama, tata, bunica, bunicul si cu canarul Cipi, care e in colivie. E duminica, e frumos afara si am pe mine un tricou alb care e fermecat. Adica de fiecare data cand il imbrac, mama zice ca la o comanda ”sa ai grija cum mananci sa nu-l pătezi, Mircescule, ca altul nu mai am de unde sa-ti iau...” . 

Astept si eu, ca toata lumea, felul intai: ciorba de legume -  ”fara pic de carne” cum tine sa ne aminteasca bunicul ca suntem in Post... La scoala, niciunul dintre colegii mei nu are treaba cu Postul, pentru ca atunci cand ai 10 ani nu-ti permiti sa pierzi timpul cu fleacuri din astea ci e o varsta tocmai buna ca sa inveti chestii utile, cum ar fi sa scuipi printre dinți sau sa fumezi. Dar eu tin Post pentru ca bunica mi-a zis ca ”asa e bine”... 

Dar eu cred ca si lui nenea Șpiț, vecinul meu, ii e bine in Post că e perioada cand face el pe nebunul dupa Hristos... Odata, la o Ședință de Comitet, cand pensionarii stau ascunsi in subsolul blocului, printre geamantane vechi, biciclete stricate si țevi prin care curge apa calda si vorbesc despre intretinere si injura Guvernul, nenea Șpiț a prins momentul! S-a ridicat in picioare, a dat ochii peste cap si a zis si ca el propovaduieste in pustie... Mosii si cocoanele au zis ca e in regula, ca poate sa inceapa dar dupa ce inchide usa, ca sa nu stea toți in curent... Si a propovaduit vreun sfert de ora de n-a-nteles nimeni nimic dupa care s-a asezat cu fundul pe un butoi de muraturi si si-a aprins o tigara - cred ca atunci isi tragea el sufletul inapoi.  Eu am fost de fata la intamplare si va pot spune sigur că sedinta asta, lui i-a dat aripi pentru viitor... Asa ca a inceput sa tina post aspru, adica nu manca zile in sir. Si, dupa vreo saptamana a venit Salvarea sa-l ia - s-a intamplat chiar in dupa-amiaza in care nenea Șpiț a iesit pe fereastra de la bucatarie la bustul gol si a urlat ca el a vazut-o pe Maica Domnului urcand cu liftul... Iar bunica-mea, care le stie pe toate si le zice drept in față, cum mă vezi si cum te vad, a zis ca de foame i s-a intamplat asta.... Iar eu cred ca in Africa, in triburile alea unde e foamete, e plin de Maica Domnului...Oricine o vede, peste tot - cred că, la cât sunt oamenii aia de slabi, sunt chiar doua Maica Domnului la o persoana... Mie imi pare rau ca nu m-am nascut acolo, pentru ca va dati seama cate dorinte puteam sa imi pun?... 

De exemplu, una dintre chestiile pe care mi le-as dori ar fi ca vecinul meu, domnul doctor Popilean, caruia oamenii ii zic fara pauza intre cuvinte, Domnuldoctorpopilean si despre care toti sunt de parere ca duce o viata desfranata, sa aduca acasa numai femei mute. 
Pentru ca tipele care vin in vizita la el fac foarte urat - unele ridica vocea si fac Aaaaa! Aaaa! cu pauze de parca le-ar apăsa cineva pe burtă; altele fac Uuuuu-Uuuu! ca un tren... Numai el face Clac-Clac!, ca si cum ar bate din palme - atunci eu cred ca el se aseaza intr-un soi de juriu si ele dau examen sau joaca niste roluri in fata lui. Asa ca deseori imi lipesc urechea de perete si imi inchipui ca e teatru radiofonic.... E adevarat ca sunt cuvinte pe care nu le inteleg si situatii care nu imi trec prin cap dar Domnuldoctorpopilean o fi stiind el ce face, ca de-aia a invatat atata carte... 
Odata am auzit din perete cum gângureau - faceau asa ca doi guguștiuci. Si doamna i-a zis la un moment dat ”nu, nu așa...” - probabil ca vroia sa il corecteze ca el gurluia prea subtire. Si a adaugat ”nu astazi, ca e semaforul pe rosu”... Si au inceput sa râda, mai mult ea... Iar doctorul i-a zis că in cazul asta, cat e ea de doamnă, va trebui sa puna găoaza la bătaie...  Si iar au râs - de data asta mai mult el... Sunt sigur ca urma un moment important - poate ca ar fi pus muzica la pick-up, asa cum am vazut eu in filmele americane, iar dânsul s-ar fi apucat sa mestereasca la semafor ca sa il repare cumva... Dar nu stiu cum s-a terminat toata povestea ca a intrat bunica in camera si mi-a zis sa iau urechea de pe perete ca o sa racesc...

Si iata-ne azi, duminica, stransi la masa cum asteptăm toti sosirea felului intai. Mama gustă cu linguroiul ala din ciorbă să vadă dacă frige, tata citeste despre sport in ziar iar bunicul manâncă paine goala, numai miezul. Nu pot sa inteleg de ce face asta? Cum sa iti bati joc de miez si sa il mananci cand el e cel mai bun cand il faci cocoloase si il pui pe coada furculitei si zdrangg! apesi cu putere pe dintii furculitei ca sa arunci proiectilul cat mai departe? In fine, anumiti oameni cand ajung la o anumita varsta nu mai inteleg nimic din placerea vietii... Cat despre mine, eu ma bucur ca suntem impreuna, tot familionul si ca stau langa bunica mea. Ea se uita la mine cu ochii ei calzi si de culoarea castanei si eu simt ca o iubesc de nu mai pot. Si mai cred despre ea ca  e cea mai desteapta femeie din lume pentru ca stie sa dea raspunsuri la orice. De aceea am sa ma adresez ei, in primul rand...

- Bunico, ce inseamna sa pui găoaza la bătaie? 

Mmmmm...S-a facut liniste...E semn ca le dadusem o tema grea si ca nici ei, cat erau de mari, nu stiau raspunsul pe loc. Bunicul nu mai mananca miez ci s-a ingalbenit si seamana acum cu canarul Cipi - l-as pune sa fluiere, macar un pic... Dupa ce si-au revenit, chiar ii vedeam cum isi pasau de la unul la altul responsabilitatea, bunica mea (eram sigur ca ea va fi pana la urma...) m-a intrebat:

- Unde ai auzit tu porcaria asta, Mircescule? Tie nu iti e rusine sa vorbesti asa?

Nu imi era rusine deloc, ca eu intrebam doar ce inseamna. De unde sa stiu daca ar fi trebuit sa imi fie rusine sau nu?..

- Am auzit asta din peretele care comunică cu insusi Domnuldoctorpopilean. Care era cu o femeie venita in vizită...

- Ajunge. Nu ne intereseaza amanuntele. 

Si eu care credeam ca puteam discuta cu cartile pe față...Dar, se vede treaba ca n-ai cu cine...

- Sa nu mai zici niciodata așa! Că nu te mai ia bunica-tu la pescuit...

Le-as fi reamintit ca nu am fost vara asta deloc la pescuit si, oricum nu-mi place sa merg ca nu mi se da voie sa vorbesc cand sunt unditele in apa. Mi se spune ca peștele ma aude si se sperie...Ce minciuna! Pestele nu are urechi si, hai, treaca de la mine, sa zicem ca are...Ce-ar intelege el, in apa, ce-as spune eu  bunicului, pe mal?... N-am mai insistat - dar de cand cu expresia aia a domnului doctor, am realizat ca pescuitul nu e asa o pierdere de vreme ci e o chestiune serioasa la care nu oricine poate sa mearga...

Una dintre diferențe...

La televizor e o formatie de tipi - cu tobe, ghitare, clape si solist vocal cu dichis. Sunt noi-nouți, made in 2010. 
Când cântă pare că se chinuie. 
Când atacă refrenul se încruntă. 
Toți par copleșiți de propria lor viață. 

Desi sunt  tineri, oamenii ăștia nu sunt deloc fragezi...

Azi se implinesc 48 (patruzeci si opt !) de ani de la aparitia primului album The Beatles... 

Uitati-va la ei, la cei de-atunci! 
Cântau râzând! Bucurându-se! 

Transmițând fericirea de a fi atunci, acolo.

Mie. Și ție.

Valsul lui Giusi-Giusi

   Stau in pat, imbracat in pijamaua aia verde si astept sa adorm. As vrea sa treaca timpul mai repede si maine, cand am sa ma trezesc, sa fiu deja mare. Sa ii vorbesc lui Giusi-Giusi cu cuvinte de om mare, ca sa ma inteleaga. Odata, cand televizorul nostru alb-negru era dat tare (că bunica-miu e cam surd) am auzit pe un domn care zicea că femeia e mult mai atenta la cuvintele vorbite decat la cele scrise. Că asta face parte din taina ei...Asa a zis: taina ei... Si eu n-am inteles nimic din ce a vrut omul ala sa spuna, pentru ca sunt inca mic, dar bunica-miu a zis ca daca tot a descoperit taina, ce-ar fi sa si-o bage in cur... dupa care a mai mormait ceva si a adormit cu ochelarii pe piept ...

   Ma gandesc la ziua de azi si la vizita pe care am facut-o amandoi la vrajitor...Aici, unde stau eu, in zona Garii de Nord, s-a mutat un vrajitor - șade la ultimul etaj, intr-un bloc vizavi de Magazinul Sora. Oamenii spun despre el ca se pricepe la orice, dar mai ales la rezolvarea unor probleme de dragoste.
   Auzise de omul asta si Giusi-Giusi, vecina mea medicinistă, ochelaristă si recent parasita de un militar in termen. Pentru ca tinea neaparat sa mearga la vrajitor dar nu vroia s-o stie maica-sa, m-a chemat la ea si m-a intrebat pe ocolite: ”Vrei o caramea?” Apoi, vrand sa nu greseasca, adica sa mearga la sigur cu mine, a adaugat ”...daca da, ia 5!”... Si mi-a mai spus ca trebuie sa le bag in gura pe toate-odata, daca vreau sa stiu ce-i aia gust adevarat. Iar eu, ca sa nu ma fac de râs in fața ei si ca sa vada că, la o adică, se poate baza pe mine, le-am bagat cu tot cu ambalaj. Apoi, din pragul usii, i-a stigat maica-sii : ”Uite, azi dupa-amiaza nu vin acasa. Ma duc sa ii arat lui Mircescu, Gradina Botanica”... As fi vrut sa ii zic ca stiu locul ala pe dinafara si ca mai bine mergem sa ne dam in mașinuțe, gasisem eu un loc, dar gura imi era plina de caramelele care se topisera, imi sudasera fălcile una de alta si cred ca aratam rău, rău de tot... Maica-sa a dat din cap ca ”da-da, bine, duceti-va” si a mai intrebat-o de ce s-a sulimenit așa, daca tot se duce prin parc... S-a mai uitat o data la mine, probabil sa se convinga ca exista pe lume si copii crispați, si ne-a zis pa.
   In drum spre vrajitor, vecina mea a fost trista tot timpul iar eu am fost numai un zambet. Abia asteptam sa il vad - vroiam sa fiu sigur ca umbla prin casa cu un coif țuguiat si c-o pelerina mov, cu stele desenate pe ea. Si ca are dupa ușă o mătură pe care incalecă atunci cand vrea sa iasa in oras sa fure copii, sau sa bea o bere cu alti vrajitori...
   Odata ajunsi, am fost intampinati de o femeie foarte grasa, incaltata cu ciorapi in carouri, care dupa ce ne-a intrebat cum ne cheama, ne-a zis ca vrajitorul se simte rau si sa nu-l tinem mult - ”doar o scurta introducere, o intrebare si gata”. Apoi am fost dusi direct in camera lui si am fost prezentati: ”Giusi-Giusi si Mircescu”... El n-a zis nimic: nici ca se bucura, nici ca il doare-n cot, nici nimic-nimic...Doar ne-a facut semn sa stam jos, pe niste taburete.... ”Ăsta e?” mi-am zis eu in minte... Nu semana cu nimic din ce eu imi imaginasem ca va fi. Nu avea pelerina! Nici urma de coif! Avea herpes!... Aproape imi venea sa mor de ciuda... Era intr-un maieu alb si pentru ca il imbracase pe dos, pe piept avea eticheta pe care scria ”Made in China”, asa, ca pe portelanurile bunicii mele - e drept că asta mi l-a facut un picuț mai simpatic...
   In fata lui era o masa pe care era asezata tava din cuptorul aragazului, plina cu gheare prajite de pui si o scrumiera in care se puneau oasele. Timp de multe minute (cam cat ne-am fi dat o tură in masinuțe, daca ne-am fi dus acolo...) nimeni n-a zis nimic. Nu se auzeau decat măselele lui si suspinele ei.... Iar eu, pentru ca era prima data cand vedeam pe viu asa ceva, ma gandeam ca am ajuns la un vrajitor care nu vorbea, ci manca...Atunci am stiut: asta vreau sa fiu cand voi fi mare! Ce putea fi mai grozav decat sa fii vrajitor? Absolut nimic!...
   - Eu stiu ca dragostea e atunci cand esti atat de fericit incat iti vine sa zici buna ziua la toti oamenii care-ti ies in cale, a inceput Giusi-Giusi timid. Iar eu niciodata n-am inteles cum se poate iubi altfel decat in felul asta. Adica, asa, lucid, gandindu-te la pasul urmator, se mai poate chema ca e iubire?...
   Vrajitorul lua o gheara din tava si o indrepta spre noi. Apoi o balangani in dreapta si-n stanga asa cum fac dirijorii si, dupa ce inghiti ce mestecase pana atunci, zise:
   - Da... 
   Apoi isi baga gheara aia direct in gât asa cum eu n-o sa reusesc sa fac niciodata, sunt sigur de asta...
   Pe Giusi-Giusi o buși plansul. Eu cred ca era un plans de bucurie, ca a iesit din ignoranță si ca de acum incolo o sa stie ce are de facut in viață...
   Iar el a facut o scamatorie ceva, nu stiu ce, dar femeia grasa cu ciorapi in carouri a aparut in pragul ușii. Acum tragea dintr-o tigara si scotea atat de mult fum incat cred ca ii luasera foc dinții. Apoi a zis ca trebuie sa ii dam banii si sa plecam, ca ne-am luminat...
   In strada, am vazut ca incepuse sa ploua ceea ce ii face pe oameni sa mearga mai repede si mai cocoșat decat de obicei. Iar Giusi-Giusi m-a impins usor de la spate si ne-am urcat amandoi in tramvai - nu inteleg de ce, ca stateam in apropiere si puteam merge si pe jos dar asa e cand esti copil, hotarasc altii pentru tine... Si tot drumul ne-am tinut de mana iar Giusi-Giusi s-a uitat pe geam si a plans. Si cred ca in momentele alea si Dumnezeu se uita pe geam, in tramvai, direct la noi si plangea si el - ca altfel nu imi explic ploaia care nu se mai oprea...Dar am fost impresionat ca Dumnezeu e asa milos si ca am gasit locuri pe scaun... Si ea continua sa suspine si isi dadea din cand in cand ochelarii jos si se stergea la ochi - sunt sigur ca nu vedea nimic fara ochelari, pentru ca e mioapa, dar ce i-ar trebui sa vada? Nu eram eu langa ea? Nu as fi dus-o eu de mana pana acasa sau pana unde ar fi vrut ea?...
   Ajunsi acasa, ea m-a pupat si m-a mangaiat pe păr. Apoi a apasat pe soneria apartamentului unde stau si m-a predat alor mei. Si asta a fost! Gata! O zi foarte frumoasa, in care am petrecut asa cum trebuie.
   Acum, stau in pat imbracat in pijamaua aia a mea verde, e noapte si astept sa adorm. Nu ma ia somnul deloc... Si chiar sunt atat de trist incat imi vine sa plang...Acum, că Giusi-Giusi a fost la vrajitor si a aflat cum e cu iubirea, mi-e teama ca n-o sa se mai uite la mine... Si asta e foarte dureros. 

Ying, Yang si Ylang-Ylang

ACTUL I

La postul de radio Europa Libera dadusera stirea ca in Brasov, muncitorii s-au strans in Piata Sfatului si au scandat ceva ce nu se mai auzise pana atunci: “Jos Ceausescu!”.  Vestea asta ii daduse un oarecare fior pe care, din cauza tineretii sale, nu putea sa-l defineasca exact; dar stia ca lumea o duce rau, ca frigiderul de la ei din casa e gol, ca e frig in apartament, ca dimineata, inainte sa plece la fabrica nu bea decat un ceai. In sectia de lacatuserie, mesterul si cei mai batrani vorbeau pe soptite despre asta si lui nu-i cereau nici o parere, ca deh, era prea mic... 

“Hai Steaua!... Hai Dinamo!... Hai Brasovul!...”

Pustiul ramane cu ochii in peretele toaletei de fabrica pe care erau scrise lozincile astea si rade in hohote. “O sa tin minte asta!” isi spune, se inchide la fermoar si iese din WC. 

- Unde te duci? il opreste o voce venita din spate. Era femeia despre care meșterul zicea ca a avut-o jumate de sectie “peste tot!”... 

- Ma duc in atelier, ii raspunde pustiul cu ochii in halatul desfacut in dreptul sanilor.

- Si de ce zambesti?

- Pentru ca am vazut ceva haios, scris pe peretele din baie si am ramas asa…

- Nu vrei sa ma duci si pe mine? Sa vad si eu? Stii ce draguta sunt cand râd? si femeia clipi dintr-un ochi iar chicoteala ii adancea gropita din obraz facand-o si mai atragatoare.

- Unde sa te duc? In weceu la barbati?

- Da, frumuselule, acolo! Ca am mai fost…

Actul s-a consumat rapid, militareste, pe la spate. Si el a mai retinut ca femeii i-au ramas pe fese urme de rugina de pe pantalonii lui murdari. 

ACTUL II 

Barbatul se afla la o expozitie de pictura a unui tip care ii era amic. Intre zambetele aruncate in stanga si-n dreapta, intre doua inghitituri de gin, isi punea intrebarea ce cauta el aici?... Asa–numita “lume buna” era prezenta, unul nu lipsea de la astfel de intruniri. Veneau sa mai schimbe o barfa, sa mai infulece un fursec, sa-si mai arate un celular, o ţoala, ii durea pe ei in cot de arta. Alcatuiau o mare de masti iar privindu-i, se gandea ca, de fapt, expozitia nu e pe pereti ci in picioare si umblă. Amicul lui, pictorul era ocupat cu o declaratie data unui post de televiziune. Cu gandul ca o sa-si ia la revedere prin telefon de la el si ca o sa scuze ca nu a ramas pana la final, barbatul se hotari sa plece. 

- Unde te duci? aude din spate o voce. Se intoarse si vazu o fata frumoasa, zvelta si cu parul ondulat. Era foarte tanara si avea nasul drept, cu narile in vant ca ale unei iepe de rasa – un animal care n-o sa-ti bea apa dintr-o galeata murdara si nu se lasa calarit de oricine. Parca ar cunoaste-o de mult, de foarte mult timp... 

- Plec acasa… ii raspunse cu restul de aer pe care-l mai avea in plamani.

- Nu ma iei si pe mine?

- Acasa la mine? facu barbatul surprins de o asa propunere

- Da… Ce te miri? Ha,ha,ha! Uite-te la el… Hai sa mergem! Apoi il lua de brat si il conduse inspre iesire.

Ajunsi in apartamentul lui, s-au inteles fara a fi nevoie de prea multe cuvinte. S-au iubit cu patima, cu salbaticie, cu furie, asa cum fac doi oameni care nu se cunosc si nu au nimic de pierdut. 

Dimineata, la duş, ea il chema si-i comanda scurt:

- Spala-ma pe spate! 

Privind-o mai atent, el vazu pe fesele ei doua pete ovale, mai inchise la culoare.

- Esti om insemnat, ii spuse 

- Da… Cica oamenii astia ajung mari…

- A furat maica-ta ceva cand era gravida cu tine? Stii ca asa se spune…

- Nu, n-a furat nimic. Si eu am intrebat-o si mi-a spus ca, atunci cand m-au conceput,in graba intr-un weceu de fabrica, taica-miu avusese pantalonii murdari de ulei sau rugina, ca n-am inteles prea bine… Dar nu ma deranjeaza, ca nu se vad decat in situatii d-astea mai deosebite. Pe tine te supara petele astea?...

Barbatul se sprijini intr-o mana pe marginea căzii, vazu imagini cu o fata care avea diamante prin par si zbura deasupra unui oras gri, in mijlocul caruia era o multime de oameni murdari si slabi care scandau ceva. 

EPILOG

- Pacientul de la camera 15, tot nu vrea sa vorbeasca? o intreba doctorul pe asistenta-sefa

- Nu vrea… si nici sa manance tot. Nu cere decat liniste si creioane colorate…

Ajunsi in fata usii doctorul deschise vizeta incet, cu grija de a nu il tulbura pe bolnav. Barbatul, tras la față, nebarbierit, sedea in fund pe podea si privea-n gol catre fereastra zabrelita. Langa el erau mai multe cutii goale de carioca iar peretii erau plini cu lozinci. “Hai Steaua! Hai Dinamo! Hai Brasovul!...” scria pe pereti, in mai multe culori. 

Nu am fost eu...

Citesc Autobiografia Al Pacino. In dialog cu Lawrence Grobel. 

Asa am aflat despre acest mare actor lucruri care nu-mi dadeau prin cap. De pilda, ca e timid... Sau că, până la 39 de ani (!) a refuzat sa stea de vorba cu presa - credea ca nu prea are raspunsuri asa ca nu are de ce sa dea interviuri... 

Si, da, are un foarte fin simt al umorului...

Od wielu lat, kobieta!

   Am fost fascinat, de cand ma stiu, de femeile singure si triste. Cele care nu-si iau nici macar un caine sau o pisica de tinut in apartament, ca le-ar incomoda starea - alea mai indraznete in simtire isi iau un peste exotic, un gup, ca are memorie scurta si e mut. 

   Am fost fascinat, de cand ma stiu, de femeile militante. De cele care nu suporta sa fie contrazise, care trantesc portiera la masina, care râd gros si comandă bere si mici cu mustar. De feministele viforoase, cele care, intre o sedinta si-o alta, nasc in mers. 

   Am fost fascinat, de cand ma stiu, de femeia care crede in barbatul ei.

   Acestor femei, azi, La Multi Ani.
   S-ar putea sa fiu singurul care le ureaza...

Stay Hungry. Stay Foolish

Discursul lui Steve Jobs are 15 minute.
Poate că unii dintre dumneavoastra, chiar inainte de a da play, s-ar plictisi la ideea că e atât de lung și ar renunța...
Altii ar putea fi iritați că nu e tradus (pentru a ușura înțelegerea texului, atașez textul intregului speech - eu insumi m-am ajutat din el)
Eu cred că ar trebui sa il urmăriți.
Si sa trageti concluzii...

This is the text of the Commencement address by Steve Jobs, CEO of Apple Computer and of Pixar Animation Studios, delivered on June 12, 2005.

I am honored to be with you today at your commencement from one of the finest universities in the world. I never graduated from college. Truth be told, this is the closest I've ever gotten to a college graduation. Today I want to tell you three stories from my life. That's it. No big deal. Just three stories.

The first story is about connecting the dots.

I dropped out of Reed College after the first 6 months, but then stayed around as a drop-in for another 18 months or so before I really quit. So why did I drop out?

It started before I was born. My biological mother was a young, unwed college graduate student, and she decided to put me up for adoption. She felt very strongly that I should be adopted by college graduates, so everything was all set for me to be adopted at birth by a lawyer and his wife. Except that when I popped out they decided at the last minute that they really wanted a girl. So my parents, who were on a waiting list, got a call in the middle of the night asking: "We have an unexpected baby boy; do you want him?" They said: "Of course." My biological mother later found out that my mother had never graduated from college and that my father had never graduated from high school. She refused to sign the final adoption papers. She only relented a few months later when my parents promised that I would someday go to college.

And 17 years later I did go to college. But I naively chose a college that was almost as expensive as Stanford, and all of my working-class parents' savings were being spent on my college tuition. After six months, I couldn't see the value in it. I had no idea what I wanted to do with my life and no idea how college was going to help me figure it out. And here I was spending all of the money my parents had saved their entire life. So I decided to drop out and trust that it would all work out OK. It was pretty scary at the time, but looking back it was one of the best decisions I ever made. The minute I dropped out I could stop taking the required classes that didn't interest me, and begin dropping in on the ones that looked interesting.

It wasn't all romantic. I didn't have a dorm room, so I slept on the floor in friends' rooms, I returned coke bottles for the 5¢ deposits to buy food with, and I would walk the 7 miles across town every Sunday night to get one good meal a week at the Hare Krishna temple. I loved it. And much of what I stumbled into by following my curiosity and intuition turned out to be priceless later on. Let me give you one example:

Reed College at that time offered perhaps the best calligraphy instruction in the country. Throughout the campus every poster, every label on every drawer, was beautifully hand calligraphed. Because I had dropped out and didn't have to take the normal classes, I decided to take a calligraphy class to learn how to do this. I learned about serif and san serif typefaces, about varying the amount of space between different letter combinations, about what makes great typography great. It was beautiful, historical, artistically subtle in a way that science can't capture, and I found it fascinating.

None of this had even a hope of any practical application in my life. But ten years later, when we were designing the first Macintosh computer, it all came back to me. And we designed it all into the Mac. It was the first computer with beautiful typography. If I had never dropped in on that single course in college, the Mac would have never had multiple typefaces or proportionally spaced fonts. And since Windows just copied the Mac, it's likely that no personal computer would have them. If I had never dropped out, I would have never dropped in on this calligraphy class, and personal computers might not have the wonderful typography that they do. Of course it was impossible to connect the dots looking forward when I was in college. But it was very, very clear looking backwards ten years later.

Again, you can't connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future. You have to trust in something — your gut, destiny, life, karma, whatever. This approach has never let me down, and it has made all the difference in my life.

My second story is about love and loss.

I was lucky — I found what I loved to do early in life. Woz and I started Apple in my parents garage when I was 20. We worked hard, and in 10 years Apple had grown from just the two of us in a garage into a $2 billion company with over 4000 employees. We had just released our finest creation — the Macintosh — a year earlier, and I had just turned 30. And then I got fired. How can you get fired from a company you started? Well, as Apple grew we hired someone who I thought was very talented to run the company with me, and for the first year or so things went well. But then our visions of the future began to diverge and eventually we had a falling out. When we did, our Board of Directors sided with him. So at 30 I was out. And very publicly out. What had been the focus of my entire adult life was gone, and it was devastating.

I really didn't know what to do for a few months. I felt that I had let the previous generation of entrepreneurs down - that I had dropped the baton as it was being passed to me. I met with David Packard and Bob Noyce and tried to apologize for screwing up so badly. I was a very public failure, and I even thought about running away from the valley. But something slowly began to dawn on me — I still loved what I did. The turn of events at Apple had not changed that one bit. I had been rejected, but I was still in love. And so I decided to start over.

I didn't see it then, but it turned out that getting fired from Apple was the best thing that could have ever happened to me. The heaviness of being successful was replaced by the lightness of being a beginner again, less sure about everything. It freed me to enter one of the most creative periods of my life.

During the next five years, I started a company named NeXT, another company named Pixar, and fell in love with an amazing woman who would become my wife. Pixar went on to create the worlds first computer animated feature film, Toy Story, and is now the most successful animation studio in the world. In a remarkable turn of events, Apple bought NeXT, I returned to Apple, and the technology we developed at NeXT is at the heart of Apple's current renaissance. And Laurene and I have a wonderful family together.

I'm pretty sure none of this would have happened if I hadn't been fired from Apple. It was awful tasting medicine, but I guess the patient needed it. Sometimes life hits you in the head with a brick. Don't lose faith. I'm convinced that the only thing that kept me going was that I loved what I did. You've got to find what you love. And that is as true for your work as it is for your lovers. Your work is going to fill a large part of your life, and the only way to be truly satisfied is to do what you believe is great work. And the only way to do great work is to love what you do. If you haven't found it yet, keep looking. Don't settle. As with all matters of the heart, you'll know when you find it. And, like any great relationship, it just gets better and better as the years roll on. So keep looking until you find it. Don't settle.

My third story is about death.

When I was 17, I read a quote that went something like: "If you live each day as if it was your last, someday you'll most certainly be right." It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself: "If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?" And whenever the answer has been "No" for too many days in a row, I know I need to change something.

Remembering that I'll be dead soon is the most important tool I've ever encountered to help me make the big choices in life. Because almost everything — all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure - these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.

About a year ago I was diagnosed with cancer. I had a scan at 7:30 in the morning, and it clearly showed a tumor on my pancreas. I didn't even know what a pancreas was. The doctors told me this was almost certainly a type of cancer that is incurable, and that I should expect to live no longer than three to six months. My doctor advised me to go home and get my affairs in order, which is doctor's code for prepare to die. It means to try to tell your kids everything you thought you'd have the next 10 years to tell them in just a few months. It means to make sure everything is buttoned up so that it will be as easy as possible for your family. It means to say your goodbyes.

I lived with that diagnosis all day. Later that evening I had a biopsy, where they stuck an endoscope down my throat, through my stomach and into my intestines, put a needle into my pancreas and got a few cells from the tumor. I was sedated, but my wife, who was there, told me that when they viewed the cells under a microscope the doctors started crying because it turned out to be a very rare form of pancreatic cancer that is curable with surgery. I had the surgery and I'm fine now.

This was the closest I've been to facing death, and I hope it's the closest I get for a few more decades. Having lived through it, I can now say this to you with a bit more certainty than when death was a useful but purely intellectual concept:

No one wants to die. Even people who want to go to heaven don't want to die to get there. And yet death is the destination we all share. No one has ever escaped it. And that is as it should be, because Death is very likely the single best invention of Life. It is Life's change agent. It clears out the old to make way for the new. Right now the new is you, but someday not too long from now, you will gradually become the old and be cleared away. Sorry to be so dramatic, but it is quite true.

Your time is limited, so don't waste it living someone else's life. Don't be trapped by dogma — which is living with the results of other people's thinking. Don't let the noise of others' opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.

When I was young, there was an amazing publication called The Whole Earth Catalog, which was one of the bibles of my generation. It was created by a fellow named Stewart Brand not far from here in Menlo Park, and he brought it to life with his poetic touch. This was in the late 1960's, before personal computers and desktop publishing, so it was all made with typewriters, scissors, and polaroid cameras. It was sort of like Google in paperback form, 35 years before Google came along: it was idealistic, and overflowing with neat tools and great notions.

Stewart and his team put out several issues of The Whole Earth Catalog, and then when it had run its course, they put out a final issue. It was the mid-1970s, and I was your age. On the back cover of their final issue was a photograph of an early morning country road, the kind you might find yourself hitchhiking on if you were so adventurous. Beneath it were the words: "Stay Hungry. Stay Foolish." It was their farewell message as they signed off. Stay Hungry. Stay Foolish. And I have always wished that for myself. And now, as you graduate to begin anew, I wish that for you.

Stay Hungry. Stay Foolish.

Thank you all very much.

Ş-are ochi de japoneză (şi priveşte uite-aşa…)

Am un prieten care lucreaza ca autopsier la Institutul Mina Minovici, iar in timpul liber scrie poezii.

Eu zic ca e poet. 

Acum un an, a plecat cu o bursa in strainatate, la Paris (in Franta) unde s-a indragostit.

De o japoneza, el s-a indragostit la Paris (in Franta), he,he!...

S-a indragostit de ea din greseala, 

Si am sa va spun imediat cum...

El placea o alta fata, pe care o chema Andra -  inalta, blonda si cu sanii ca doi pepeni galbeni.

I-a scris ei un bilet intr-o seara, 

Si, cand nu era nimeni pe hol, 

I l-a bagat pe sub usa.

Dar a gresit camera si scrisoarea a ajuns in mana japonezei.

Si, uite-asa, s-a indragostit japoneza de poet si poetul de japoneza...

Prietenul meu mi-a spus ca e fericit acum!

Iubita lui nu e inalta, 

N-o cheama Andra,

Nu e blonda 

Dar are sanii ca doi pepeni galbeni.

In plus, ea a fost singura care i-a descoperit lui defectele in doar doua zile.

(si un poet-autopsier imi inchipui ca are multe defecte...)

Altfel spus, 

L-a prins cat ai clipi

Din ochi de japonez.