Paul Radu Mircescu

Iubiri imposibile

2011-11-21T23:22:00.001+02:00

Daca n-am fi in Post, v-as intreba

Ce dracului caut eu aici?...

Toti oamenii pe care i-am iubit,
Sunt dincolo.

Ea, care ma ocrotea cu ochii ei castanii pana adormeam dupa-amiaza...

Cealalta Ea, care se punea la mintea mea cu care faceam jocuri de cuvinte de care râdeam impreuna...

Ea, cea care era fericita ca ma vedea alergandu-i inainte

Cealalta Ea, pe care o dureau nepasarile mele...
Fara ca eu sa-mi dau seama, cele doua Ea ma iubeau neconditionat.

Niciuna nu-mi spunea nici ce-i fericirea,

Nici ce-i durerea...

(Dar nici Iisus nu ne-a zis nimic din ce simtea cu adevarat, asa-i?...)

Daca n-am fi in Post, v-as intreba

Ce dracului caut eu aici?...

Mother - John Lennon
http://youtu.be/eDVkkwl6aJo

Asculta mai multe audio diverse

iRegret

2011-10-06T10:40:00.001+03:00

"Cel mai bun mod de a evita gândul că ai mereu ceva de pierdut, e să-ţi aminteşti că într-o zi vei muri. Suntem deja goi, de aceea nu există niciun motiv să nu ne ascultăm inima de fiecare dată."

Steve Jobs (1955-2011)

Triunghiul (trei)

2011-09-15T10:51:00.000+03:00

..................................................................................................................................

Hihi!...

..................................................................................................................................

Wolfgang Amadeus Mozart - Rondo alla turca

Asculta mai multe audio diverse

Triunghiul (doi)

2011-09-10T17:08:00.001+03:00

Toata viața am fost atras de femei rătăcite sau pur și simplu proaste. Nu mă interesează ce gândesc sau ce simt ele, important e să ajung rapid in patul lor unde să imi văd de treabă. Nu am fost preocupat si nu intră nici măcar in discuțiile mele, de feministele viforoase și dezlănțuite, alea care sunt abonate la reviste lucioase - cele care iși ghidează viața după rubricile ”Cum să...” ( cum să mimezi orgasmul, cum să il faci nebun după tine, cum să minți fără să te prinda...). Fac pasiuni lungi, uneori de zile-ntregi, pentru femeile foarte frumoase, perfecte din profil și din spate, din cap pâna-n picioare.... Femeile arătoase când fac dragoste și se strâmbă de plăcere, sau când plâng și se schimonosesc de durere, tot frumoase rămân - genul asta de deformație elastică a chipului unei femei frumoase, imi stârnește cheful de a o lovi... Nu de a o bate măr (pentru asta trebuie să ai timp) ci de a o plezni peste față când facem amor intr-o poziție convenabilă, ca acum...

Buf!...Ușa se deschide de perete. In picioare stă un tip imbracat in costum - privirea imi fuge instantaneu catre fotografia inramata de la capul patului in care e el ținând-o in brațe pe ea... E soțul ei! Primul impuls e s-o intreb de ce dracului m-a chemat la ea... Niciodată nu am mai fost prins...Nu știu cum să reactionez dar nu simt frică. Gandesc limpede si nu am reflexele paralizate... Ma dau jos din pat și rămân fixat cu ochii la el

- Vă și cronometrați? intreabă el, cu ochii la ceasul de la mâna mea

Tipul, sub masca lui calmă, e mai tensionat ca mine și se vede asta chiar daca stă sprijinit de colțul ușii intr-o pozitie relaxată...

- Știți...Eu o plac mult...mă aud spunând, fără să imi pese dacă o să trezesc vreo reacție cu vorbele astea, in el sau in ea

- O placi?... De câte ori pe săptămână?

Tac...Niciodata nu mi-am pus intrebarea asta... O fac cu nevastă-sa de câte ori ne potrivim. La timp liber sau chef...

- De când sunteți impreună? intreaba el

In subconștient, eram sigur că o să vină si intrebarea asta...Ce stupida si dureroasa e ”De când sunteți impreună?” de parca ar conta asta odata ce-ți vezi nevasta regulată de altul... Imi vine sa ii raspund că ”de ieri” dar eu stiu că nu e așa - cred că și el știe...

- Inventează dracului ceva! urlă el. Răspunde! Spune!...

Tresar... Cine sa inventeze?... Eu?... Ea?... Pâna una-alta, ea tace. Tace si nu ne privește pe niciunul din noi deși ea e cea care ne-a adus față in față. Ea e cea mai vinovată de toată porcăria asta...

- Te sperii usor? caută el să mă provoace intr-un fel

- Nu...

- Te-am intrebat pentru că ea are o sensibilitate aparte pentru oamenii care ii stârnesc instinctul matern, de pildă bărbatii care se sperie cand tună și cand se ridică vocea la ei...

Aș fi vrut să ii spun că ea are o sensibilitate aparte pentru oamenii care știu să ii spună povești. Sigur, in multe dintre ele nici ea nu crede pentru că femeia poate fi convinsă doar daca vrea ea să fie, si te lasă sau nu să vezi asta... I-aș spune ăstuia că degeaba are multi bani si se-nțolește-n costum dacă nu știe să ii spună o poveste soției lui...

Ea râde ușor, face hihi!... probabil că mi-a citit gandurile...

- Știți...incep eu

- Nu știu nimic, imi taie el vorba. Credeam că știu, dar m-am înșelat...Nu știu nimic...

Bine, zic eu in gând, atunci mi-ai pregătit terenul pentru o cacealma

- Ea voia de mult să vă părăsească, ii spun. Dar nu știa cum s-o facă...

Tipul amuțește... Nu face nimic altceva decat să stea sprijinit in tocul ușii și să respire... Realizez abia acum ce tablou penibil - ea, goală sub un cearsaf pe care-l strânge la piept si eu, complet dezbracat in fata lor. Sau el e in costum in fata noastra?....

Nu stiu cât am stat asa...Un minut, un an, un secol...

El pleacă fără să spuna un cuvant. Iese inchizând ușa calm, cu pași siguri, de om care știe ce are de făcut de acum inainte.

Ea rămâne...Rămâne cu ochii in dreptul ușii, acolo unde el statuse...

Eu am stări contrarii care se succed cu repeziciune. Să plec? Să stau?

Sau să o mângâi pe păr, așa cum faci cu o fată straină față de care nu simti dragoste ci doar milă că tocmai a parasit-o cel pe care-l iubea...

In cealalta camera la radio se da un cantec pe care nu l-am mai auzit de cand eram adolescent...

Triunghiul (unu)

2011-09-01T11:53:00.001+03:00

In timp ce liftul urcă mă uit pe peretele cabinei la cifrele din plastic care se aprind in ordine logică. Le urmăresc cu privirea gândindu-mă in altă parte - la faptul că toata viața am vrut să invăț. Am incercat să stau mereu lângă cei mai in vârstă, sau mai experimentați, sau mai inventivi decât mine. Până și la scoală, in clasele primare stăteam în aceeași bancă cu Todoruț care era repetent și care știa să scuipe printre dinți...

Liftul se oprește, ies și ajung in fața apartamentului. Preșul e strâmbat - probabil femeia de servici când a spălat pe jos l-a mutat de la locul lui... Intru in casă, radioul e pornit iar din dormitor se aude un scârțâit cadențat de parcă s-ar da in leagăn un copil nervos... Dar ce caută acasă la ora asta? e singura intrebare care imi vine-n minte si deschid ușa larg...

In pat e iubita mea sub un tip, intr-o poziție convenabilă...Am un moment de șoc - mi se răcesc mâinile iar durerea e atât de mare incât nu simt nimic. Nu pot decât să respir...

Ma sprijin de tocul ușii iar el se dă jos din pat și stă - imaginea e cu atat mai ridicolă cu cât amândoi suntem in picioare, eu imbracat in costum, el gol. Ea iși trage cearșaful acoperindu-și sânii - un gest de-o falsă pudoare, inutil si comic. La ce bun? Eu le știam deja forma, gustul și mirosul lor de carne... Se vede că și el...

Nu imi pot dezlipi ochii de la amândoi - observ că el are ceasul la mână

- Vă și cronometrați? il intreb fără să imi pese dacă o să-mi răspundă sau nu

- Știți...Eu o plac mult... zice el in timp ce, cu fărâma de gândire pe care o mai am, imi completez singur in cap ”...spre deosebire de mine care o iubesc...”

- O placi?... De câte ori pe săptămână? nu mă pot abține să nu ii pun intrebarea asta golănească si dureroasă.

Nu îmi răspunde. Ea se uită fix, intr-un colț al camerei, nici sus nici jos - la fel ca cei care au orbit de curând și care incă nu știu proporțiile lucrurilor in întuneric. Are farmec...Ceea ce face intreaga scenă și mai greu de suportat.

- De când sunteți impreună?

Nici acum nu primesc raspuns

- Inventează dracului ceva! urlu eu. Răspunde! Spune!...

El tresare. Ea clipește din gene...Imi vine să râd și il intreb:

- Te sperii usor?...

- Nu...

- Te-am intrebat pentru că ea are o sensibilitate aparte pentru oamenii care ii stârnesc instinctul matern, de pildă bărbatii care se sperie cand tună și cand se ridică vocea la ei...

Ea râde ușor, face hihi!... da, era genul ei preferat de poantă...

- Știți...incearcă el sa-mi spună ceva

- Nu știu nimic. Credeam că știu, dar m-am înșelat...Nu știu nimic...

- Ea voia de mult să vă părăsească. Dar nu știa cum s-o facă...

Am stări contrarii care se succed cu repeziciune, ca niște flashuri. Să plec. Să rămân. Să ii omor. Să mă așez pe colțul patului, să o mângâi pe păr și să mă uit adânc in ochii și in mintea ei fără să spun nimic...

Decid să plec... Atâta vreme cât ea voia de mult sa va părăsească și l-a ales pe ăsta ca să mi-o spună, ce ar mai fi de adăugat?... Nimic. Absolut nimic...

La radio cântă o trupa gay despre părăsire - m-am liniștit, deci nu sunt singur pe lumea asta, au și ei probleme...

Intru in lift și mă gândesc că, de când mă știu, sunt băgat in câte un bucluc... Acum, tocmai am ieșit dintr-unul...Ce invăț eu din asta?...

Apăs pe buton. Liftul coboară și parcă nu se mai oprește...

Fiorella Mannoia - I dubbi dell'amore

Asculta mai multe audio diverse

Via, via...

2011-08-28T15:00:00.001+03:00

”Via via …

Vieni via con me

Niente più ti lega a questi luoghi

Neanche questi fiori azzuri”...

Din căștile pe care mi le-am băgat în urechi, Paolo Conte îmi cântă melodia asta cu vocea lui obosită și virilă în timp ce îmi plimb câinele și gândurile pe Bulevardul Kiseleff... Din sens contrar vin doi țigani, un el și o ea. Se opresc, el se uită insistent la mine și imi vorbește - are dinți rari și când zâmbește seamănă cu un crocodil pui. Nu înțeleg nimic, e ca și când l-aș fi dat pe mute cu o telecomanda invizibilă.Îmi scot din ureche o cască, lăsând-o pe cealaltă - se crează un fundal sonor plăcut pentru o conversație; e ca soundtrack-ul unui film...

- Nu mai apăreți la tv, la emisiunea aia? mă întreabă el dezvelindu-și gingiile și zicând numele unui program care nu se mai face de peste doi ani.

Desigur, mi-a recunoscut câinele - el apare foarte des la televizor, mai ales în reclame. Câteodată sunt și eu prins în cadru, dar fără intenție.

- Nu, îi răspund știind că va urma o altă întrebare

- Da´acu´ce faceți?

- Fac altceva - și îi zic numele ultimei reclame în care am apărut câteva secunde

El se uită la ea și dau amândoi din umeri cum că n-au auzit să existe așa ceva.

- Ce mai urmăream emisiunea aia, continuă ea. Mereu mă uitam cu mama...

- Da´ ce zicea mă-ta? intervine el care tot meșterea ceva la telefonul mobil. Zi-i si dânsului ce-ți zicea mă-ta când vă uitați la emisiune...

Ea se apucă și râde. Râd amândoi, el semănând cu un crocodil pui, ea cu ea cand râde.

- Când ne uitam la emisiunea aia, mama zicea ”Uita-te bine la ăsta că poate vine intr-o zi si tă f*tă!”

Felul în care a spus-o, direct, sincer și fără urmă de vulgaritate mă face să râd. Între timp, țiganul a nimerit butonul care trebuia și mă aliniez lângă ea. Click!...Acum, în telefon e o poză cu mine și ea binedispuși. Peste un timp, și-or mai aminti din ce motiv râdeam?

Ne despărțim. Plecăm in direcții diferite. Îmi așez casca în ureche pentru a prinde finalul:

”It's wonderful

It's wonderful

Good luck my baby”....

Paolo Conte - VIA CON ME

Asculta mai multe audio diverse

Omul Invizibil

2011-08-23T19:51:00.000+03:00

Puştiul trase cu sete din paiul cufundat în pahar. Înghiţi băutura acidulată şi rîgîi lung, strâmbându-şi buzele, aşa cum văzuse într-un film comic, la televizor.

- Porcule! îi spuse fata care era langă el. Tu chiar nu eşti deloc atent la ce îţi spun?

O enerva atunci când el era cu mintea aiurea in timp ce ea ii vorbea sau arăta câte ceva. Dar o și amuza latura asta a lui ludică, de copil mare. ”Există un singur sentiment care poate genera stări contradictorii și imediate : dragostea” după cum spunea profesorul ei de filosofie și căruia îi dădea dreptate - îl iubea nespus pe băiatul de lângă ea...

- Ba da, citeai dintr-o carte despre evenimentele notabile ale anului 1963, spuse el băgându-și din nou paiul în gură... A fost anul în care bunică-mea l-a cunoscut pe Omul Invizibil.

- Îţi baţi joc de mine?

- Nu, ăsta chiar a existat! Aşa-i zicem noi toţi, în familie, tipului care a marcat-o pe bătrână. Ne povesteşte despre el, din când în când, deşi nimeni nu l-a cunoscut. Nici măcar mama… Deh, un mare amor, care a durat câteva luni…

- Aha, bine… fata îşi înmuie degetul în gură, dădu pagina şi citi: “…Premiul Oscar a fost câştigat de pelicula Tom Jones iar cel mai bun actor a fost desemnat Sidney Poitier”... Ai văzut filmul ăsta?

- Nu, dar pot să-mi imaginez… răspunse puştiul, privind oblic, în sus.

- Cum să-ţi imaginezi un film pe care nu l-ai văzut?

- Nu asta… mă pot gândi că, în seara când în America se decernau premiile Oscar, chiar când Sidney Poitier întindea mâna după statuetă, aici, în România, bunică-mea îi dădea braţul ei Omului Invizibil. Era prima lor ieşire, într-o plimbare, la şosea.

- Ha,ha! Îmi place jocul ăsta “de-a imaginaţia”! Hai să-l continuăm! Fii atent aici: În Marea Britanie se iveau zorii unui fenomen ce avea să fie denumit Beatlemania – The Beatles ocupaseră primul loc în top cu piesa “From Me To You”!

- Pentru că relaţia dintre ei se anunţa una de lungă durată dar şi pentru că afară începuse să plouă, îşi continuă puştiul povestea, bunică-mea acceptă invitaţia de a merge acasă la el. Tipul stătea undeva în apropierea Gării de Nord, am înţeles că pe Bulevardul Duca…

- Tot in acel an avut loc primul transplant de ficat efectuat de doctorii Moore şi Starzl zise fata cu un glas cântat. Ce-o mai fi făcând pacientul? O mai trăi?

- Chiar atunci când doctorul Moore făcea incizia, ea se abandona în braţele lui, şoptind : “Să ai grijă! Nu am mai fost cu niciun barbat, niciodata...”

Fata chicoti scurt, îi făcu semn cu mâna la gură, să tacă, şi continuă:

- Pe 22 noiembrie 1963, preşedintele Kennedy este împuşcat mortal, în timpul unui turneu în Dallas. Comisia pusă să investigheze cazul ajunge la concluzia că a fost vorba de un singur asasin: Lee Harvey Oswald.

- Pe cât ai zis? o intrebă băiatul oprindu-se din ronţăitul paiului.

- Pe 22 noiembrie…

- Pe 22 noiembrie 1963?! Atunci s-a născut mama…

Întunericul înghiți mirarea de pe chipul fetei. Lanterna rămăsese fără baterii… După ce trecură momentele de teamă şi derută în care niciunul nu scosese un cuvant, se auzi vocea ei:

- Alte baterii mai avem?…

- Nu.

- Ţi-am spus să nu plecăm aşa la munte, izmene pe călător! Cu atât mai mult cu cât ştiai că vom înnopta în cort! Acum ce ne facem?..

Pentru că puştiului nu i se auzea decât respiraţia şi pentru că nu mai putea suporta tăcerea lui, îl mai întrebă odată, ridicând uşor tonul:

- Ce ne facem acum?

- Nimic… o să dormim. Mă gândeam… ce chestie?! La fel de brusc, cum s-a stins lanterna asta, s-a oprit şi relaţia bunicii mele cu tipul ăla. Tare cred că l-a mai iubit dacă îl mai pomeneşte şi acum… Am tras cu urechea odată la o ceartă între ea şi maica-mea şi am auzit-o zicând: “Până şi pata aia de pe şold o ai! La fel ca el!…”

Fetei i se făcu dintr-odată frig. Întinse mâna după sticla de vodcă, o duse la gură şi trase o duşcă.

- Cum zici că îl chema pe tip?

- Nu ştiu. Ţi-am spus doar că a avut o relaţie cu bunică-mea în 1963, că stătea pe lângă Gară, că avea un semn pe şoldul stâng….

- … şi că are un copil din flori. Adică pe mama ta! îi continuă ea fraza.

- Da, mă rog, spuse el stanjenit. Cam aşa ceva…

Fata mai trase un gât de tărie, apoi încă unul. În cap i se învîrteau imagini fără sens din diferite perioade ale vieții ei. Mâinile i se mișcau ușor, vedea asta și nu putea face nimic să le opreasca din tremurat. Avea senzația că sufletul i s-a urcat în gât și stă să iasă dându-i senzația de vomă... Cu efort se aplecă asupra băiatului şi îl sărută pe obraz a durere, dragoste şi neputinţă. Apoi îi şopti la ureche, un nume.

- ... așa îl chema...Omul Invizibil a fost bunicul meu!… Și al tău!…

Noapte bună!

The Beatles - From Me to You

Asculta mai multe audio diverse

Erată

2011-08-19T21:54:00.000+03:00

Corina, una dintre cititoarele acestui blog a remarcat in mod corect ca la postarea anterioara s-a strecurat o greseala - fotografia cu Scara Virtuților este facuta la Manastirea Sucevita nu la Manastirea Humor.
Prezint scuze tuturor celor pe care, din graba si nu din rea intentie, i-am pus pe un drum inselator.
Cu exceptia acestei greseli, tot ce am scris in acel articol ramane valabil.

Multumesc,

Mircea RADU

PS: Mai jos, o fotografie cu un fragment din pictura murala de la Humor.

Eleni Karaindrou - Byzantine Psalm /Traditional (\'\'To vlemma tou Odyssea\'\' 1995)

Asculta mai multe audio diverse

Manastirea Humorului, Bucovina

2011-08-17T10:14:00.001+03:00

De ce acolo?: Pentru ca imi povestise o prietena de un festival de umor - de care am uitat complet, fascinat de frumusetile acelor locuri.

Drum: Bun, cu radare din loc in loc. Sase ore de la mine de acasa pana in poarta pensiunii doamnei Uța.

Oamenii: Localitatea Manastirea Humorului are 3600 de oameni - cam cati angajati are TVR-ul.

Manastirenii au cuvant de onoare si sunt de o ospitalitate neagresiva - pe principiul daca vrei, bine; daca nu, nu... Au un accent moldovenesc mai putin pronuntat decat cei din Iași si vorbesc cântându-și cuvintele. Sunt curați si muncitori.

Mancarea si bautura: Pentru ca acolo nu a fost colectivizare, oamenii nu si-au muncit pamantul cu silă si au cultivat pe el tot ce trebuia ca sa-si hraneasca bine copiii. De aceea mancarea e sanatoasa, e bio, e fara aditivi si alte otravuri - adica gustul unui ardei gras e acela din copilaria noastra, a celor trecuti de 35 de ani; iar daca infigi o lingurita intr-un bol cu smantana, ea va sta in pozitie verticală ore-n șir... Bauturile sunt facute in casa din ingrediente naturale - am baut un excelent absint facut din anghinare si miere, cu o aroma puternica si gust mentolat (de aceea e numit Colgate...)

Buget: Difera in functie de conditiile oferite de fiecare pensiune - in jur de 80 lei/noapte cu mic-dejun si cină consistente.

Manastirea Humor: Sunt impresionante frescele bisericii pictate cu rosu ca si culoare predominanta (asa cum e un albastru de Voronet există si un roșu de Humor). Si da!, se simte energia pozitiva a locului. E ceva de dincolo de tine, care te face sa vorbesti in șoaptă desi esti afara...

Altele: Aerul e dur - e locul in care oraseanul isi ia o supradoză de oxigen. Peisagiile sunt fabuloase, de povesti nemuritoare. Nu sunt tantari.

Concluzie: In Manastirea Humorului e de mers. Si de ramas acolo.

Mircea RADU,

text aparut si in Cațavencii nr.7 din 10 august 2011

George Enescu - Ciocarlia

Asculta mai multe audio diverse

”Să fii in randul lumii”

2011-08-12T13:15:00.000+03:00

Giusi-Giusi intră la noi in casă, ma intrebă ”Ce mai faci, Mircescule?” dar nu c-o interesa neaparat, avea ea altele pe cap, ci pentru ca asa e obiceiul si se duse direct in bucatarie unde o asteptau bunica si niste cafele foarte dulci si slabe botezate chioroimane.

Si-a tras un scaun si dupa ce s-a asezat si-a netezit fusta cu un gest rapid, dandu-si de cateva ori cu mainile inspre genunchi - un gest inutil fiindca materialul oricum era intins. Bunica se uită cu drag la ea, intarziind cu privirea asupra chipului ei intunecat de noptile lungi de insomnie...Astepta sa ii spuna motivul acestei vizite pe care, intr-un fel, il banuia.

- Cand esti prea batran pentru ceva? intreba Giusi-Giusi. Pentru orice - pentru a juca tenis, pentru a te indragosti, pentru a te ține de mana cu cineva, pentru a construi o casa...Si cine stabileste ca ai depasit varsta pentru a face ceva din toate astea? Cine?... Societatea?..

- Cine e societatea? intreba scurt bunica, parca nevrand sa-i scape ocazia asta

- Adica lumea aceea despre care e vorba in expresia ”sa fii in randul lumii”...

Bunica surâse si ii continua ideea

- ...”societatea” adica niste vecine care isi cicalesc soții intr-atat incat acestia ajung sa faca din pescuit o a doua viata. Sau, mai grav, acestia se damblagesc si tin calea elevelor de liceu promitandu-le un sfert de pensie daca li s-arata o țâță...

Giusi-Giusi râse admițând ca era just ce auzise. Bau o gura de cafea gandind la cat ii era de teama de gura lumii, de ”societate”. De ce ii era? De esec? Bun, in cazul unui esec, si fusesera destule in viata ei, a avutat-o ”societatea” cu ceva? A invatat-o cum sa calce si pe drum sa umble ca sa nu mai greseasca?...Raspunsul era nu...

Bunica, parca intuindu-i gandurile, merse mai departe:

- Oamenilor nu le plac schimbarile. Cum cred ei ca esti, asa trebuie sa fii: Giusi-Giusi, studenta la medicina, mioapa si fara noroc in dragoste - accentuă pe fara noroc in dragoste ca sa nu existe dubii ca ăsta era subiectul principal al barfei si atentiei ”societatii”. Nu conteaza ca totul e amplificat si dramatizat cinic in imaginatia lor, tu esti asa cum ei te-au etichetat, nu altfel. Nici n-ai avea cum sa fii altfel de vreme ce, subconstient sau la vedere, in cuvinte tari, ”societatea” se crede infailibila...Iar in cazul in care reusesti sa demonstrezi ca, in ceea ce te priveste, ei au construit castele de nisip, e si mai rau pentru tine...Stii ce se va intampla?

- Nu, abia ingaima Giusi-Giusi ramasa cu cana de cafea in mana, parand o statuie de ceara dintr-un muzeu al colectiilor. Ce se va intampla daca le demonstrez ca eu nu sunt asa cum cred ei?

- Te vor urî.

Bunica spuse aceasta propozitie calm, privind-o drept in ochi pe Giusi-Giusi cu acel amestec de mila si dragoste pe care-l ai față de copilul tau care s-a imbolnavit. Si, de parca aceasta sentință n-ar fi fost de-ajuns, ea continuă...

- Te vor vorbi pe la spate iar unii chiar vor incerca sa-ti faca rau. Că de ce dom´le i-ai facut sa creada una cand de fapt e alta? Pai tu-ti bati joc de ei?... De bunavoia lor?..Pai cine te crezi dumneata?...Iar cand vor spune dumneata, vor da capul pe spate asa incat pleoapa sa acopere irisul pentru a căpăta privirea aceea pedepsitoare si trufașă, privirea dispretului absolut.

Se lăsă liniste - nu se mai auzea nici țipenie pe nicaieri. Era acea pauză in tot si in toate care vine dupa ce s-au spus mari adevaruri; acele lucruri fundamentale pe care ai norocul sa le auzi o data in viata de la cineva care te iubeste si caruia ii pasa cu-adevarat de tine - altfel, acestea nu se spun si nu se află...

Giusi-Giusi mai statu putin la noi - bau cafeaua, o pupă pe bunica si inainte de a iesi pe usa, stăruind cu privirea asupra mea si mangaindu-ma pe cap, ma-ntrebă ”Ce mai faci, Mircescule?”.

Vocea ei era clară, ca a unui om care stie ce are de facut de azi inainte.

Aurelian Andreescu - Oameni

Asculta mai multe audio diverse

5 - Epilog

2011-08-05T18:21:00.000+03:00

Pentru ca 5 nu exista decat in caietele de matematica si in Rolling Stones.

Niciodata intr-un cuib de berze.

Beatles - Free As A Bird

Asculta mai multe audio diverse

4 - Queen

2011-08-04T15:26:00.000+03:00

Queen - Bohemiam Rhapsody

Asculta mai multe audio diverse

3 - The Police

2011-08-03T17:32:00.000+03:00

Police - Message in a bottle

Asculta mai multe audio diverse

2 - Simon & Garfunkel

2011-08-02T15:13:00.000+03:00

SIMON & GARFUNKEL - MRS. ROBINSON

Asculta mai multe audio diverse

1 - Bob Dylan

2011-08-01T21:01:00.000+03:00

Bob Dylan - Knockin' On Heaven's Door

Asculta mai multe audio diverse

Guma cu surprize

2011-07-23T00:37:00.002+03:00

Un copil de pana-n zece ani, varsta cand se colectioneaza masinute de fier (care daca-s Matchbox e ideal, ca le scrie pe burtă Made in England si au suspensii) intra intr-un butic cu gandul sa cumpere o guma de mestecat.
Indaratul tejghelii e o cocoana care isi urăste meseria si pe toti cei care ii calca pragul. Dar pustiul n-are de unde sa stie asta, asa ca, zambind si trecand peste faptul ca nu i s-a raspuns la salut, ii cere o guma cu surprize. Apoi adaugă rapid, ca nu cumva sa uite ”Si daca se poate, din gama animele preistorice... cu Tyrannosaurus Rex”...

Dupa cateva secunde de nauceala vizibilă, timp in care a ridicat o data din sprancene si a clipit des, cocoana i-a raspuns taraganandu-si cuvintele:

- E-te floci....

PS: Acest text e inspirat de recentele postari despre ganduri-fapte-atitudini din Romania contimporana ale domnilor profesori Dinu Lazar http://fotomaniacu.blogspot.com/2011/07/l-am-stiut-intotdeauna-ca-profesorul-de.html si Feri Attila http://feri-franciscattila.blogspot.com/2011/07/miercuri-uraaaaa-am-infrint-istoria.html .

Regina Mamă

2011-07-16T11:56:00.001+03:00

Maria, femeia pe care am cunoscut-o in Esquinzo Beach, spunea ca de 13 ani, in pauza de pranz, ia o paine si se duce pe plaja.

Se dezbracă in costum de baie si, cu painea in mana, intră-n Ocean.

Inoata in larg si o fărâmițează...

Pestii se iau dupa ea mancand frimiturile si croindu-i o trenă stralucitoare.

In fiecare pauza de pranz, Maria se transformă dintr-o vanzatoare la un butic intr-o sirenă.

Intr-o Regină-Mamă a pestilor din Ocean...

iulie 2004

Dar cu tine, cum mai e?...

2011-07-13T21:53:00.000+03:00

Femeia din fața mea isi freacă picioarele unul de altul, a nerabdare. Eu tac de cateva minute, ma uit pe nicaieri si repet mecanic in gand un fragment dintr-o melodie ”Are ochi de ciocolata/Si priveste uite-asa/Cand iese ea pe strada/Toti se uita dupa ea...”.
Asteptăm nota de plată pentru ca intalnirea asta fara niciun rezultat concret e aproape de final - in fond, parca m-am obisnuit cu tatonarea, cu scanările, cu intrebarile mesteșugite la care eu trebuie sa raspund abil...
Am mancat vită. La inceput mi-o facusera mediu, in sange, si i-am rugat s-o dreaga. Dupa felul perfid in care ospatarul a zis ”sigur, cum sa nu...” mi-au adus-o probabil flegmată. M-am gandit la tipul ala de pe Discovery care bagă-n gură toate tampeniile (odata a mâncat niste resturi de mere pădurețe dintr-un imens căcat de urs) si friptura mi s-a parut buna. As fi baut un pahar de vin, dar eram cu motocicleta. N-am facut-o dar acum, ajuns acasa , mi-am turnat un Castel Bolovanu.

Am sa dorm curand. Nu stiu daca am sa ma odihnesc... Asta presupune sa fiu linistit. Si nu sunt... Am acea impresie de ”miere in creier” care imi incetineste reactiile (de la un timp am ”miere in viitor” care ma incetineste pe mine tot - ma face sa merg cu pasi mici, din ce in ce mai mici, pentru a ma apropia cat mai târziu de ceva incert).

Si ma apuc sa scriu – o fac pentru ca mi-am facut obisnuinta de a cauta prin mine. Nu stiu daca asta e bine sau rau. Stiu doar ca atunci cand realitatea ma nemultumeste, pentru ca e stupidă si spălăcită, intru in mine insumi si cotrobăi pe acolo. Scot din sufletești cufere amintiri, trairi, senzatii pe care le scutur de praf, le cântăresc, apoi le bag la loc asa cum erau....E așa, ca un joc...

Dar cu tine, cum mai e?

Strange love

2011-07-07T02:03:00.004+03:00

Te-am visat...

De fapt, am visat ideea de tine, pentru ca, in realitate, nu te cunosc.

De fapt, in realitate, eu nu stiu decat putine lucruri si toate se leaga de prezent - știu că acum, cand scriu, sunt imbracat cu un tricou maron, că am pe masă un pahar de vin rece, sec și pal-verzui, facut din struguri tineri si că, la picioarele mele, doarme un caine ciobanesc... Mai sunt sigur, de asemenea, că in insulele Kalimantan-Borneo traieste un orangutan cu părul roșu cu o moacă simpatică, de care râdeam eu cand eram mic. Stateam asa, in fund, ma uitam la orangutanul din poza si râdeam in hohote fara sa spun nimic. Pana intr-o zi, cand ai mei au intrat la idei ”Ce are draga asta micu? o sta rău cu nervii?...De unde dragă nervi la el, tu nu vezi ce blonduț e?...” și mi-au aruncat poza...Sau mi-au ascuns-o atat de bine incat nici ei n-au mai stiut unde au pus-o...Cel putin asa am crezut pana acum 5 ani (să fie ca ieri...ce mai trece timpul...) când, o vecină, m-a chemat la ea acasă zicând că ar vrea sa-mi spuie ceva - de fapt nu ea, ci mă-sa mare ținea morțiș...

Am urcat doua etaje (numar par, ca la mort) m-am sters pe picioare si am intrat in casa. Înăuntru, lume strânsă, moace lungi, unii la costum deja...

”Acolo! Intrati acolo!” imi arată vecina o cameră in care era o bătrână lungita pe un pat... Intru si zic sărut mâna; doamna care ședea pe spate si respira greu, nu-mi răspunde imediat... Eh, nu-i nimic, gandesc eu, poate data viitoare...

- Dumneata esti cutare? imi horcaie doamna numele corect.
- Da, zic...

- Am ceva sa-ti dau... o datorie de onoare... și bagă mana sub pernă (ei, acum sa te vad cetitoareo daca stii ce scoate de acolo?!...) Cu doua degete, prinsă delicat si cu simpatie, asa cum fetișistul ține in soare o pereche de bikini, e poza cu urangutanul!...

Ma uit la ea secunde intregi. Când simt că globii oculari imi amorțesc, panoramez năuc, de cateva ori, pe distanta poză-doamnă...Si incep sa râd. Intâi timid, fără sunet, ca o grimasă, apoi pe nas, si termin in hohote. Râd cu ochii in lacrimi pana mă doare in capul pieptului – întind mâna si ma reazem de tocul ușii. A bătrână nechează si ea, dându-și cu palma peste burta - imi zice sacadat că bunică-mea i-a dat poza acum vreo 30 si ceva de ani si că a venit vremea sa mi-o dea inapoi. Si pune-te iar pe râs. Am inteles de la vecina că ea a mai hăhăit si după plecarea mea - de altfel, coană-mare chiar a murit din cauza asta, că altfel n-avea nimic; atunci ședea-n pat că era ușor răcită...

Ei, asta e...ce sa-i faci...Nici nu stiu daca e bine sau e rău că te-am visat. Pe tine sau ideea de tine... Dar ce conteaza? Eu sunt imbracat in tricou maron iar cainele care doarme la picioarele mele s-a facut mare...

Iar poza cu orangutanul e inramata, pe biroul meu.

Dumnezeu există.

2011-04-27T00:02:00.003+03:00

Una dintre dovezi e dansul acestor doi oameni.

http://www.youtube.com/watch_popup?v=JGq4k8RMe9o

Hristos a Înviat!

2011-04-23T21:36:00.000+03:00

Hristos a inviat din morti

Asculta mai multe audio diverse

De Florii, 2011

2011-04-17T01:42:00.003+03:00

Imi place mult sectia ritmică a melodiei pe care o atașez...

(”atașez”...ce cuvant vechi...)

Ghitara bas si bataia seacă si cu vână in tobă sunt pe gustul meu.

O violență cu tact...

Imi imaginez că pe tipa despre care se cântă, o cheamă Florica...

Florica,

When I wake up, (when I wake up),

Well I know I'm gonna be

I'm gonna be the man who wakes up next to you,

...

Florica,

If I get drunk, (If I get drunk, )
Well I know I'm gonna be

I'm gonna be the man who gets drunk next to you..

Păi, ce chilu’ meu...

2011-04-03T00:52:00.008+03:00

Stiu un tip care are un tic verbal - zice ”Păi, ce chilu’ meu...”

Adică dacă dăruiește un buchet de flori și fata spune ”Vai, ce frumos!” el răspunde, oarecum rușinat, ”Păi, ce chilu’ meu...”

Îmi închipui că așa e și cu ăsta care are Rolls-ul din fotografie...

El : Am mașină bengoasă?

Tot el : Am!

El: Sunt cel mai băiat șmecher?

Tot el : Sunt!

El: Parchez unde vrea mujchii mei?

Tot el: Parchez!

El: Pă trecerea de pietoni?

Tot el: Pă!

După o pauză de gândire, ca encefalul să se irige, revine:

El: Pup oglinda retrovizoare când mă dau jos din mașină?

Tot el: Pup!... Păi, ce chilu’ meu...

La radioul uitat deschis cântă Valeriu Sterian
”Generație /Aspirație... Bogăție/Frecție...”

BMW - second hand

2011-03-31T12:30:00.003+03:00

Asa arata o reclama la masini BMW, la mâna a doua.

Trebuie sa fii destept sa concepi asa ceva.

Sa fii harnic.

Sa fii motivat.

Sa ai ambiția de a fi foarte bun.

Stiu o țară unde toate astea se penalizeaza.

O țară care e ca un vapor pe mare, in plină furtună.

In care toata lumea vomită.

Bogatasii cu trabucele-ntr-o mână, la Clasa Lux

Saracii, aplecati unii peste altii borând fiecare pe spatele celuilalt, intr-o dulce imbratisare...

Rubberneckin'

2011-03-29T23:11:00.004+03:00

Azi, stand in masina, la stop, m-am uitat in stanga, inauntrul autoturismului care oprise langa mine.
Nu fac asta de obicei, si bine fac, veti vedea de ce...

Soferul semana cu Elvis!

U-haaa!... Dar era Elvis-Elvis, cum sa va spun...

Era la varsta cand canta rock and roll si era slab.

The King in perioada aia pre-Army, inainte sa-l cunoasca pe ofițerul Paul Beaulieu care i-a facut cunostinta cu fiica-sa, cu Priscilla...

Era Elvis, la faza cand, daca dadea din șold si zicea ”Stop! Look and listen baby, that's my philosophy”, jumatate din America urla ”Satisfy me!”

Includ in aceasta jumatate si fetele mari.
Si homosexualii care se deghizau in Priscilla.
Si travestiții care erau jumate Elvis, jumate Priscilla...

Nu stiu ce ati fi facut in locul meu...

Eu am zis ”U-haaa” si am râs tare, cu dinții la Elvis!

Chiar inainte sa se puna verde, in dreapta mea a oprit un tir - am taiat-o rapid, fara sa ma uit.
Mi-a fost teama ca dau peste...

Oduminicădeneuitat

2011-03-27T18:02:00.008+03:00

In poza sunt eu, Mircescu, asa cum te vad si cum ma vezi. Am pus-o aici, ca sa nu treceti prin emotii puternice mai tarziu cand o sa ma fac mare si o sa ne intalnim intamplator pe strada. In fine, mai e mult pana atunci desi eu as fi vrut sa devin adult peste noapte - daca s-ar fi putut peste noaptea trecuta... Dar asa...N-a fost sa fie...

Am adormit aseara greu, cu gandul la Giusi-Giusi, imbracat in pijamaua aia mea verde. L-am visat pe clovnul Simi care este prietenul meu, cel mai amuzant si mai trist clovn din lume si cu care am sa va fac cunostinta candva... Acum stau la masa cu toti ai mei: cu mama, tata, bunica, bunicul si cu canarul Cipi, care e in colivie. E duminica, e frumos afara si am pe mine un tricou alb care e fermecat. Adica de fiecare data cand il imbrac, mama zice ca la o comanda ”sa ai grija cum mananci sa nu-l pătezi, Mircescule, ca altul nu mai am de unde sa-ti iau...” .

Astept si eu, ca toata lumea, felul intai: ciorba de legume - ”fara pic de carne” cum tine sa ne aminteasca bunicul ca suntem in Post... La scoala, niciunul dintre colegii mei nu are treaba cu Postul, pentru ca atunci cand ai 10 ani nu-ti permiti sa pierzi timpul cu fleacuri din astea ci e o varsta tocmai buna ca sa inveti chestii utile, cum ar fi sa scuipi printre dinți sau sa fumezi. Dar eu tin Post pentru ca bunica mi-a zis ca ”asa e bine”...

Dar eu cred ca si lui nenea Șpiț, vecinul meu, ii e bine in Post că e perioada cand face el pe nebunul dupa Hristos... Odata, la o Ședință de Comitet, cand pensionarii stau ascunsi in subsolul blocului, printre geamantane vechi, biciclete stricate si țevi prin care curge apa calda si vorbesc despre intretinere si injura Guvernul, nenea Șpiț a prins momentul! S-a ridicat in picioare, a dat ochii peste cap si a zis si ca el propovaduieste in pustie... Mosii si cocoanele au zis ca e in regula, ca poate sa inceapa dar dupa ce inchide usa, ca sa nu stea toți in curent... Si a propovaduit vreun sfert de ora de n-a-nteles nimeni nimic dupa care s-a asezat cu fundul pe un butoi de muraturi si si-a aprins o tigara - cred ca atunci isi tragea el sufletul inapoi. Eu am fost de fata la intamplare si va pot spune sigur că sedinta asta, lui i-a dat aripi pentru viitor... Asa ca a inceput sa tina post aspru, adica nu manca zile in sir. Si, dupa vreo saptamana a venit Salvarea sa-l ia - s-a intamplat chiar in dupa-amiaza in care nenea Șpiț a iesit pe fereastra de la bucatarie la bustul gol si a urlat ca el a vazut-o pe Maica Domnului urcand cu liftul... Iar bunica-mea, care le stie pe toate si le zice drept in față, cum mă vezi si cum te vad, a zis ca de foame i s-a intamplat asta.... Iar eu cred ca in Africa, in triburile alea unde e foamete, e plin de Maica Domnului...Oricine o vede, peste tot - cred că, la cât sunt oamenii aia de slabi, sunt chiar doua Maica Domnului la o persoana... Mie imi pare rau ca nu m-am nascut acolo, pentru ca va dati seama cate dorinte puteam sa imi pun?...

De exemplu, una dintre chestiile pe care mi le-as dori ar fi ca vecinul meu, domnul doctor Popilean, caruia oamenii ii zic fara pauza intre cuvinte, Domnuldoctorpopilean si despre care toti sunt de parere ca duce o viata desfranata, sa aduca acasa numai femei mute.
Pentru ca tipele care vin in vizita la el fac foarte urat - unele ridica vocea si fac Aaaaa! Aaaa! cu pauze de parca le-ar apăsa cineva pe burtă; altele fac Uuuuu-Uuuu! ca un tren... Numai el face Clac-Clac!, ca si cum ar bate din palme - atunci eu cred ca el se aseaza intr-un soi de juriu si ele dau examen sau joaca niste roluri in fata lui. Asa ca deseori imi lipesc urechea de perete si imi inchipui ca e teatru radiofonic.... E adevarat ca sunt cuvinte pe care nu le inteleg si situatii care nu imi trec prin cap dar Domnuldoctorpopilean o fi stiind el ce face, ca de-aia a invatat atata carte...
Odata am auzit din perete cum gângureau - faceau asa ca doi guguștiuci. Si doamna i-a zis la un moment dat ”nu, nu așa...” - probabil ca vroia sa il corecteze ca el gurluia prea subtire. Si a adaugat ”nu astazi, ca e semaforul pe rosu”... Si au inceput sa râda, mai mult ea... Iar doctorul i-a zis că in cazul asta, cat e ea de doamnă, va trebui sa puna găoaza la bătaie... Si iar au râs - de data asta mai mult el... Sunt sigur ca urma un moment important - poate ca ar fi pus muzica la pick-up, asa cum am vazut eu in filmele americane, iar dânsul s-ar fi apucat sa mestereasca la semafor ca sa il repare cumva... Dar nu stiu cum s-a terminat toata povestea ca a intrat bunica in camera si mi-a zis sa iau urechea de pe perete ca o sa racesc...

Si iata-ne azi, duminica, stransi la masa cum asteptăm toti sosirea felului intai. Mama gustă cu linguroiul ala din ciorbă să vadă dacă frige, tata citeste despre sport in ziar iar bunicul manâncă paine goala, numai miezul. Nu pot sa inteleg de ce face asta? Cum sa iti bati joc de miez si sa il mananci cand el e cel mai bun cand il faci cocoloase si il pui pe coada furculitei si zdrangg! apesi cu putere pe dintii furculitei ca sa arunci proiectilul cat mai departe? In fine, anumiti oameni cand ajung la o anumita varsta nu mai inteleg nimic din placerea vietii... Cat despre mine, eu ma bucur ca suntem impreuna, tot familionul si ca stau langa bunica mea. Ea se uita la mine cu ochii ei calzi si de culoarea castanei si eu simt ca o iubesc de nu mai pot. Si mai cred despre ea ca e cea mai desteapta femeie din lume pentru ca stie sa dea raspunsuri la orice. De aceea am sa ma adresez ei, in primul rand...

- Bunico, ce inseamna sa pui găoaza la bătaie?

Mmmmm...S-a facut liniste...E semn ca le dadusem o tema grea si ca nici ei, cat erau de mari, nu stiau raspunsul pe loc. Bunicul nu mai mananca miez ci s-a ingalbenit si seamana acum cu canarul Cipi - l-as pune sa fluiere, macar un pic... Dupa ce si-au revenit, chiar ii vedeam cum isi pasau de la unul la altul responsabilitatea, bunica mea (eram sigur ca ea va fi pana la urma...) m-a intrebat:

- Unde ai auzit tu porcaria asta, Mircescule? Tie nu iti e rusine sa vorbesti asa?

Nu imi era rusine deloc, ca eu intrebam doar ce inseamna. De unde sa stiu daca ar fi trebuit sa imi fie rusine sau nu?..

- Am auzit asta din peretele care comunică cu insusi Domnuldoctorpopilean. Care era cu o femeie venita in vizită...

- Ajunge. Nu ne intereseaza amanuntele.

Si eu care credeam ca puteam discuta cu cartile pe față...Dar, se vede treaba ca n-ai cu cine...

- Sa nu mai zici niciodata așa! Că nu te mai ia bunica-tu la pescuit...

Le-as fi reamintit ca nu am fost vara asta deloc la pescuit si, oricum nu-mi place sa merg ca nu mi se da voie sa vorbesc cand sunt unditele in apa. Mi se spune ca peștele ma aude si se sperie...Ce minciuna! Pestele nu are urechi si, hai, treaca de la mine, sa zicem ca are...Ce-ar intelege el, in apa, ce-as spune eu bunicului, pe mal?... N-am mai insistat - dar de cand cu expresia aia a domnului doctor, am realizat ca pescuitul nu e asa o pierdere de vreme ci e o chestiune serioasa la care nu oricine poate sa mearga...

Una dintre diferențe...

2011-03-22T21:26:00.001+02:00

La televizor e o formatie de tipi - cu tobe, ghitare, clape si solist vocal cu dichis. Sunt noi-nouți, made in 2010.
Când cântă pare că se chinuie.
Când atacă refrenul se încruntă.
Toți par copleșiți de propria lor viață.

Desi sunt tineri, oamenii ăștia nu sunt deloc fragezi...

Azi se implinesc 48 (patruzeci si opt !) de ani de la aparitia primului album The Beatles...

Uitati-va la ei, la cei de-atunci!
Cântau râzând! Bucurându-se!

Transmițând fericirea de a fi atunci, acolo.

Mie. Și ție.

Valsul lui Giusi-Giusi

2011-03-17T23:20:00.006+02:00

Stau in pat, imbracat in pijamaua aia verde si astept sa adorm. As vrea sa treaca timpul mai repede si maine, cand am sa ma trezesc, sa fiu deja mare. Sa ii vorbesc lui Giusi-Giusi cu cuvinte de om mare, ca sa ma inteleaga. Odata, cand televizorul nostru alb-negru era dat tare (că bunica-miu e cam surd) am auzit pe un domn care zicea că femeia e mult mai atenta la cuvintele vorbite decat la cele scrise. Că asta face parte din taina ei...Asa a zis: taina ei... Si eu n-am inteles nimic din ce a vrut omul ala sa spuna, pentru ca sunt inca mic, dar bunica-miu a zis ca daca tot a descoperit taina, ce-ar fi sa si-o bage in cur... dupa care a mai mormait ceva si a adormit cu ochelarii pe piept ...

   Ma gandesc la ziua de azi si la vizita pe care am facut-o amandoi la vrajitor...Aici, unde stau eu, in zona Garii de Nord, s-a mutat un vrajitor - șade la ultimul etaj, intr-un bloc vizavi de Magazinul Sora. Oamenii spun despre el ca se pricepe la orice, dar mai ales la rezolvarea unor probleme de dragoste.
   Auzise de omul asta si Giusi-Giusi, vecina mea medicinistă, ochelaristă si recent parasita de un militar in termen. Pentru ca tinea neaparat sa mearga la vrajitor dar nu vroia s-o stie maica-sa, m-a chemat la ea si m-a intrebat pe ocolite: ”Vrei o caramea?” Apoi, vrand sa nu greseasca, adica sa mearga la sigur cu mine, a adaugat ”...daca da, ia 5!”... Si mi-a mai spus ca trebuie sa le bag in gura pe toate-odata, daca vreau sa stiu ce-i aia gust adevarat. Iar eu, ca sa nu ma fac de râs in fața ei si ca sa vada că, la o adică, se poate baza pe mine, le-am bagat cu tot cu ambalaj. Apoi, din pragul usii, i-a stigat maica-sii : ”Uite, azi dupa-amiaza nu vin acasa. Ma duc sa ii arat lui Mircescu, Gradina Botanica”... As fi vrut sa ii zic ca stiu locul ala pe dinafara si ca mai bine mergem sa ne dam in mașinuțe, gasisem eu un loc, dar gura imi era plina de caramelele care se topisera, imi sudasera fălcile una de alta si cred ca aratam rău, rău de tot... Maica-sa a dat din cap ca ”da-da, bine, duceti-va” si a mai intrebat-o de ce s-a sulimenit așa, daca tot se duce prin parc... S-a mai uitat o data la mine, probabil sa se convinga ca exista pe lume si copii crispați, si ne-a zis pa.
   In drum spre vrajitor, vecina mea a fost trista tot timpul iar eu am fost numai un zambet. Abia asteptam sa il vad - vroiam sa fiu sigur ca umbla prin casa cu un coif țuguiat si c-o pelerina mov, cu stele desenate pe ea. Si ca are dupa ușă o mătură pe care incalecă atunci cand vrea sa iasa in oras sa fure copii, sau sa bea o bere cu alti vrajitori...
   Odata ajunsi, am fost intampinati de o femeie foarte grasa, incaltata cu ciorapi in carouri, care dupa ce ne-a intrebat cum ne cheama, ne-a zis ca vrajitorul se simte rau si sa nu-l tinem mult - ”doar o scurta introducere, o intrebare si gata”. Apoi am fost dusi direct in camera lui si am fost prezentati: ”Giusi-Giusi si Mircescu”... El n-a zis nimic: nici ca se bucura, nici ca il doare-n cot, nici nimic-nimic...Doar ne-a facut semn sa stam jos, pe niste taburete.... ”Ăsta e?” mi-am zis eu in minte... Nu semana cu nimic din ce eu imi imaginasem ca va fi. Nu avea pelerina! Nici urma de coif! Avea herpes!... Aproape imi venea sa mor de ciuda... Era intr-un maieu alb si pentru ca il imbracase pe dos, pe piept avea eticheta pe care scria ”Made in China”, asa, ca pe portelanurile bunicii mele - e drept că asta mi l-a facut un picuț mai simpatic...
   In fata lui era o masa pe care era asezata tava din cuptorul aragazului, plina cu gheare prajite de pui si o scrumiera in care se puneau oasele. Timp de multe minute (cam cat ne-am fi dat o tură in masinuțe, daca ne-am fi dus acolo...) nimeni n-a zis nimic. Nu se auzeau decat măselele lui si suspinele ei.... Iar eu, pentru ca era prima data cand vedeam pe viu asa ceva, ma gandeam ca am ajuns la un vrajitor care nu vorbea, ci manca...Atunci am stiut: asta vreau sa fiu cand voi fi mare! Ce putea fi mai grozav decat sa fii vrajitor? Absolut nimic!...
   - Eu stiu ca dragostea e atunci cand esti atat de fericit incat iti vine sa zici buna ziua la toti oamenii care-ti ies in cale, a inceput Giusi-Giusi timid. Iar eu niciodata n-am inteles cum se poate iubi altfel decat in felul asta. Adica, asa, lucid, gandindu-te la pasul urmator, se mai poate chema ca e iubire?...
   Vrajitorul lua o gheara din tava si o indrepta spre noi. Apoi o balangani in dreapta si-n stanga asa cum fac dirijorii si, dupa ce inghiti ce mestecase pana atunci, zise:
   - Da...
   Apoi isi baga gheara aia direct in gât asa cum eu n-o sa reusesc sa fac niciodata, sunt sigur de asta...
   Pe Giusi-Giusi o buși plansul. Eu cred ca era un plans de bucurie, ca a iesit din ignoranță si ca de acum incolo o sa stie ce are de facut in viață...
   Iar el a facut o scamatorie ceva, nu stiu ce, dar femeia grasa cu ciorapi in carouri a aparut in pragul ușii. Acum tragea dintr-o tigara si scotea atat de mult fum incat cred ca ii luasera foc dinții. Apoi a zis ca trebuie sa ii dam banii si sa plecam, ca ne-am luminat...
   In strada, am vazut ca incepuse sa ploua ceea ce ii face pe oameni sa mearga mai repede si mai cocoșat decat de obicei. Iar Giusi-Giusi m-a impins usor de la spate si ne-am urcat amandoi in tramvai - nu inteleg de ce, ca stateam in apropiere si puteam merge si pe jos dar asa e cand esti copil, hotarasc altii pentru tine... Si tot drumul ne-am tinut de mana iar Giusi-Giusi s-a uitat pe geam si a plans. Si cred ca in momentele alea si Dumnezeu se uita pe geam, in tramvai, direct la noi si plangea si el - ca altfel nu imi explic ploaia care nu se mai oprea...Dar am fost impresionat ca Dumnezeu e asa milos si ca am gasit locuri pe scaun... Si ea continua sa suspine si isi dadea din cand in cand ochelarii jos si se stergea la ochi - sunt sigur ca nu vedea nimic fara ochelari, pentru ca e mioapa, dar ce i-ar trebui sa vada? Nu eram eu langa ea? Nu as fi dus-o eu de mana pana acasa sau pana unde ar fi vrut ea?...
   Ajunsi acasa, ea m-a pupat si m-a mangaiat pe păr. Apoi a apasat pe soneria apartamentului unde stau si m-a predat alor mei. Si asta a fost! Gata! O zi foarte frumoasa, in care am petrecut asa cum trebuie.
   Acum, stau in pat imbracat in pijamaua aia a mea verde, e noapte si astept sa adorm. Nu ma ia somnul deloc... Si chiar sunt atat de trist incat imi vine sa plang...Acum, că Giusi-Giusi a fost la vrajitor si a aflat cum e cu iubirea, mi-e teama ca n-o sa se mai uite la mine... Si asta e foarte dureros.

Ying, Yang si Ylang-Ylang

2011-03-12T11:25:00.002+02:00

ACTUL I

La postul de radio Europa Libera dadusera stirea ca in Brasov, muncitorii s-au strans in Piata Sfatului si au scandat ceva ce nu se mai auzise pana atunci: “Jos Ceausescu!”. Vestea asta ii daduse un oarecare fior pe care, din cauza tineretii sale, nu putea sa-l defineasca exact; dar stia ca lumea o duce rau, ca frigiderul de la ei din casa e gol, ca e frig in apartament, ca dimineata, inainte sa plece la fabrica nu bea decat un ceai. In sectia de lacatuserie, mesterul si cei mai batrani vorbeau pe soptite despre asta si lui nu-i cereau nici o parere, ca deh, era prea mic...

“Hai Steaua!... Hai Dinamo!... Hai Brasovul!...”

Pustiul ramane cu ochii in peretele toaletei de fabrica pe care erau scrise lozincile astea si rade in hohote. “O sa tin minte asta!” isi spune, se inchide la fermoar si iese din WC.

- Unde te duci? il opreste o voce venita din spate. Era femeia despre care meșterul zicea ca a avut-o jumate de sectie “peste tot!”...

- Ma duc in atelier, ii raspunde pustiul cu ochii in halatul desfacut in dreptul sanilor.

- Si de ce zambesti?

- Pentru ca am vazut ceva haios, scris pe peretele din baie si am ramas asa…

- Nu vrei sa ma duci si pe mine? Sa vad si eu? Stii ce draguta sunt cand râd? si femeia clipi dintr-un ochi iar chicoteala ii adancea gropita din obraz facand-o si mai atragatoare.

- Unde sa te duc? In weceu la barbati?

- Da, frumuselule, acolo! Ca am mai fost…

Actul s-a consumat rapid, militareste, pe la spate. Si el a mai retinut ca femeii i-au ramas pe fese urme de rugina de pe pantalonii lui murdari.

ACTUL II

Barbatul se afla la o expozitie de pictura a unui tip care ii era amic. Intre zambetele aruncate in stanga si-n dreapta, intre doua inghitituri de gin, isi punea intrebarea ce cauta el aici?... Asa–numita “lume buna” era prezenta, unul nu lipsea de la astfel de intruniri. Veneau sa mai schimbe o barfa, sa mai infulece un fursec, sa-si mai arate un celular, o ţoala, ii durea pe ei in cot de arta. Alcatuiau o mare de masti iar privindu-i, se gandea ca, de fapt, expozitia nu e pe pereti ci in picioare si umblă. Amicul lui, pictorul era ocupat cu o declaratie data unui post de televiziune. Cu gandul ca o sa-si ia la revedere prin telefon de la el si ca o sa scuze ca nu a ramas pana la final, barbatul se hotari sa plece.

- Unde te duci? aude din spate o voce. Se intoarse si vazu o fata frumoasa, zvelta si cu parul ondulat. Era foarte tanara si avea nasul drept, cu narile in vant ca ale unei iepe de rasa – un animal care n-o sa-ti bea apa dintr-o galeata murdara si nu se lasa calarit de oricine. Parca ar cunoaste-o de mult, de foarte mult timp...

- Plec acasa… ii raspunse cu restul de aer pe care-l mai avea in plamani.

- Nu ma iei si pe mine?

- Acasa la mine? facu barbatul surprins de o asa propunere

- Da… Ce te miri? Ha,ha,ha! Uite-te la el… Hai sa mergem! Apoi il lua de brat si il conduse inspre iesire.

Ajunsi in apartamentul lui, s-au inteles fara a fi nevoie de prea multe cuvinte. S-au iubit cu patima, cu salbaticie, cu furie, asa cum fac doi oameni care nu se cunosc si nu au nimic de pierdut.

Dimineata, la duş, ea il chema si-i comanda scurt:

- Spala-ma pe spate!

Privind-o mai atent, el vazu pe fesele ei doua pete ovale, mai inchise la culoare.

- Esti om insemnat, ii spuse

- Da… Cica oamenii astia ajung mari…

- A furat maica-ta ceva cand era gravida cu tine? Stii ca asa se spune…

- Nu, n-a furat nimic. Si eu am intrebat-o si mi-a spus ca, atunci cand m-au conceput,in graba intr-un weceu de fabrica, taica-miu avusese pantalonii murdari de ulei sau rugina, ca n-am inteles prea bine… Dar nu ma deranjeaza, ca nu se vad decat in situatii d-astea mai deosebite. Pe tine te supara petele astea?...

Barbatul se sprijini intr-o mana pe marginea căzii, vazu imagini cu o fata care avea diamante prin par si zbura deasupra unui oras gri, in mijlocul caruia era o multime de oameni murdari si slabi care scandau ceva.

EPILOG

- Pacientul de la camera 15, tot nu vrea sa vorbeasca? o intreba doctorul pe asistenta-sefa

- Nu vrea… si nici sa manance tot. Nu cere decat liniste si creioane colorate…

Ajunsi in fata usii doctorul deschise vizeta incet, cu grija de a nu il tulbura pe bolnav. Barbatul, tras la față, nebarbierit, sedea in fund pe podea si privea-n gol catre fereastra zabrelita. Langa el erau mai multe cutii goale de carioca iar peretii erau plini cu lozinci. “Hai Steaua! Hai Dinamo! Hai Brasovul!...” scria pe pereti, in mai multe culori.

Nu am fost eu...

2011-03-10T23:38:00.000+02:00

Citesc Autobiografia Al Pacino. In dialog cu Lawrence Grobel.

Asa am aflat despre acest mare actor lucruri care nu-mi dadeau prin cap. De pilda, ca e timid... Sau că, până la 39 de ani (!) a refuzat sa stea de vorba cu presa - credea ca nu prea are raspunsuri asa ca nu are de ce sa dea interviuri...

Si, da, are un foarte fin simt al umorului...

Od wielu lat, kobieta!

2011-03-08T13:48:00.002+02:00

Am fost fascinat, de cand ma stiu, de femeile singure si triste. Cele care nu-si iau nici macar un caine sau o pisica de tinut in apartament, ca le-ar incomoda starea - alea mai indraznete in simtire isi iau un peste exotic, un gup, ca are memorie scurta si e mut.

Am fost fascinat, de cand ma stiu, de femeile militante. De cele care nu suporta sa fie contrazise, care trantesc portiera la masina, care râd gros si comandă bere si mici cu mustar. De feministele viforoase, cele care, intre o sedinta si-o alta, nasc in mers.

Am fost fascinat, de cand ma stiu, de femeia care crede in barbatul ei.

Acestor femei, azi, La Multi Ani.
S-ar putea sa fiu singurul care le ureaza...

Stay Hungry. Stay Foolish

2011-03-06T10:52:00.000+02:00

Discursul lui Steve Jobs are 15 minute.
Poate că unii dintre dumneavoastra, chiar inainte de a da play, s-ar plictisi la ideea că e atât de lung și ar renunța...
Altii ar putea fi iritați că nu e tradus (pentru a ușura înțelegerea texului, atașez textul intregului speech - eu insumi m-am ajutat din el)
Eu cred că ar trebui sa il urmăriți.
Si sa trageti concluzii...

This is the text of the Commencement address by Steve Jobs, CEO of Apple Computer and of Pixar Animation Studios, delivered on June 12, 2005.

I am honored to be with you today at your commencement from one of the finest universities in the world. I never graduated from college. Truth be told, this is the closest I've ever gotten to a college graduation. Today I want to tell you three stories from my life. That's it. No big deal. Just three stories.

The first story is about connecting the dots.

I dropped out of Reed College after the first 6 months, but then stayed around as a drop-in for another 18 months or so before I really quit. So why did I drop out?

It started before I was born. My biological mother was a young, unwed college graduate student, and she decided to put me up for adoption. She felt very strongly that I should be adopted by college graduates, so everything was all set for me to be adopted at birth by a lawyer and his wife. Except that when I popped out they decided at the last minute that they really wanted a girl. So my parents, who were on a waiting list, got a call in the middle of the night asking: "We have an unexpected baby boy; do you want him?" They said: "Of course." My biological mother later found out that my mother had never graduated from college and that my father had never graduated from high school. She refused to sign the final adoption papers. She only relented a few months later when my parents promised that I would someday go to college.

And 17 years later I did go to college. But I naively chose a college that was almost as expensive as Stanford, and all of my working-class parents' savings were being spent on my college tuition. After six months, I couldn't see the value in it. I had no idea what I wanted to do with my life and no idea how college was going to help me figure it out. And here I was spending all of the money my parents had saved their entire life. So I decided to drop out and trust that it would all work out OK. It was pretty scary at the time, but looking back it was one of the best decisions I ever made. The minute I dropped out I could stop taking the required classes that didn't interest me, and begin dropping in on the ones that looked interesting.

It wasn't all romantic. I didn't have a dorm room, so I slept on the floor in friends' rooms, I returned coke bottles for the 5¢ deposits to buy food with, and I would walk the 7 miles across town every Sunday night to get one good meal a week at the Hare Krishna temple. I loved it. And much of what I stumbled into by following my curiosity and intuition turned out to be priceless later on. Let me give you one example:

Reed College at that time offered perhaps the best calligraphy instruction in the country. Throughout the campus every poster, every label on every drawer, was beautifully hand calligraphed. Because I had dropped out and didn't have to take the normal classes, I decided to take a calligraphy class to learn how to do this. I learned about serif and san serif typefaces, about varying the amount of space between different letter combinations, about what makes great typography great. It was beautiful, historical, artistically subtle in a way that science can't capture, and I found it fascinating.

None of this had even a hope of any practical application in my life. But ten years later, when we were designing the first Macintosh computer, it all came back to me. And we designed it all into the Mac. It was the first computer with beautiful typography. If I had never dropped in on that single course in college, the Mac would have never had multiple typefaces or proportionally spaced fonts. And since Windows just copied the Mac, it's likely that no personal computer would have them. If I had never dropped out, I would have never dropped in on this calligraphy class, and personal computers might not have the wonderful typography that they do. Of course it was impossible to connect the dots looking forward when I was in college. But it was very, very clear looking backwards ten years later.

Again, you can't connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future. You have to trust in something — your gut, destiny, life, karma, whatever. This approach has never let me down, and it has made all the difference in my life.

My second story is about love and loss.

I was lucky — I found what I loved to do early in life. Woz and I started Apple in my parents garage when I was 20. We worked hard, and in 10 years Apple had grown from just the two of us in a garage into a $2 billion company with over 4000 employees. We had just released our finest creation — the Macintosh — a year earlier, and I had just turned 30. And then I got fired. How can you get fired from a company you started? Well, as Apple grew we hired someone who I thought was very talented to run the company with me, and for the first year or so things went well. But then our visions of the future began to diverge and eventually we had a falling out. When we did, our Board of Directors sided with him. So at 30 I was out. And very publicly out. What had been the focus of my entire adult life was gone, and it was devastating.

I really didn't know what to do for a few months. I felt that I had let the previous generation of entrepreneurs down - that I had dropped the baton as it was being passed to me. I met with David Packard and Bob Noyce and tried to apologize for screwing up so badly. I was a very public failure, and I even thought about running away from the valley. But something slowly began to dawn on me — I still loved what I did. The turn of events at Apple had not changed that one bit. I had been rejected, but I was still in love. And so I decided to start over.

I didn't see it then, but it turned out that getting fired from Apple was the best thing that could have ever happened to me. The heaviness of being successful was replaced by the lightness of being a beginner again, less sure about everything. It freed me to enter one of the most creative periods of my life.

During the next five years, I started a company named NeXT, another company named Pixar, and fell in love with an amazing woman who would become my wife. Pixar went on to create the worlds first computer animated feature film, Toy Story, and is now the most successful animation studio in the world. In a remarkable turn of events, Apple bought NeXT, I returned to Apple, and the technology we developed at NeXT is at the heart of Apple's current renaissance. And Laurene and I have a wonderful family together.

I'm pretty sure none of this would have happened if I hadn't been fired from Apple. It was awful tasting medicine, but I guess the patient needed it. Sometimes life hits you in the head with a brick. Don't lose faith. I'm convinced that the only thing that kept me going was that I loved what I did. You've got to find what you love. And that is as true for your work as it is for your lovers. Your work is going to fill a large part of your life, and the only way to be truly satisfied is to do what you believe is great work. And the only way to do great work is to love what you do. If you haven't found it yet, keep looking. Don't settle. As with all matters of the heart, you'll know when you find it. And, like any great relationship, it just gets better and better as the years roll on. So keep looking until you find it. Don't settle.

My third story is about death.

When I was 17, I read a quote that went something like: "If you live each day as if it was your last, someday you'll most certainly be right." It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself: "If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?" And whenever the answer has been "No" for too many days in a row, I know I need to change something.

Remembering that I'll be dead soon is the most important tool I've ever encountered to help me make the big choices in life. Because almost everything — all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure - these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.

About a year ago I was diagnosed with cancer. I had a scan at 7:30 in the morning, and it clearly showed a tumor on my pancreas. I didn't even know what a pancreas was. The doctors told me this was almost certainly a type of cancer that is incurable, and that I should expect to live no longer than three to six months. My doctor advised me to go home and get my affairs in order, which is doctor's code for prepare to die. It means to try to tell your kids everything you thought you'd have the next 10 years to tell them in just a few months. It means to make sure everything is buttoned up so that it will be as easy as possible for your family. It means to say your goodbyes.

I lived with that diagnosis all day. Later that evening I had a biopsy, where they stuck an endoscope down my throat, through my stomach and into my intestines, put a needle into my pancreas and got a few cells from the tumor. I was sedated, but my wife, who was there, told me that when they viewed the cells under a microscope the doctors started crying because it turned out to be a very rare form of pancreatic cancer that is curable with surgery. I had the surgery and I'm fine now.

This was the closest I've been to facing death, and I hope it's the closest I get for a few more decades. Having lived through it, I can now say this to you with a bit more certainty than when death was a useful but purely intellectual concept:

No one wants to die. Even people who want to go to heaven don't want to die to get there. And yet death is the destination we all share. No one has ever escaped it. And that is as it should be, because Death is very likely the single best invention of Life. It is Life's change agent. It clears out the old to make way for the new. Right now the new is you, but someday not too long from now, you will gradually become the old and be cleared away. Sorry to be so dramatic, but it is quite true.

Your time is limited, so don't waste it living someone else's life. Don't be trapped by dogma — which is living with the results of other people's thinking. Don't let the noise of others' opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.

When I was young, there was an amazing publication called The Whole Earth Catalog, which was one of the bibles of my generation. It was created by a fellow named Stewart Brand not far from here in Menlo Park, and he brought it to life with his poetic touch. This was in the late 1960's, before personal computers and desktop publishing, so it was all made with typewriters, scissors, and polaroid cameras. It was sort of like Google in paperback form, 35 years before Google came along: it was idealistic, and overflowing with neat tools and great notions.

Stewart and his team put out several issues of The Whole Earth Catalog, and then when it had run its course, they put out a final issue. It was the mid-1970s, and I was your age. On the back cover of their final issue was a photograph of an early morning country road, the kind you might find yourself hitchhiking on if you were so adventurous. Beneath it were the words: "Stay Hungry. Stay Foolish." It was their farewell message as they signed off. Stay Hungry. Stay Foolish. And I have always wished that for myself. And now, as you graduate to begin anew, I wish that for you.

Stay Hungry. Stay Foolish.

Thank you all very much.

Ş-are ochi de japoneză (şi priveşte uite-aşa…)

2011-03-03T23:39:00.002+02:00

Am un prieten care lucreaza ca autopsier la Institutul Mina Minovici, iar in timpul liber scrie poezii.

Eu zic ca e poet.

Acum un an, a plecat cu o bursa in strainatate, la Paris (in Franta) unde s-a indragostit.

De o japoneza, el s-a indragostit la Paris (in Franta), he,he!...

S-a indragostit de ea din greseala,

Si am sa va spun imediat cum...

El placea o alta fata, pe care o chema Andra - inalta, blonda si cu sanii ca doi pepeni galbeni.

I-a scris ei un bilet intr-o seara,

Si, cand nu era nimeni pe hol,

I l-a bagat pe sub usa.

Dar a gresit camera si scrisoarea a ajuns in mana japonezei.

Si, uite-asa, s-a indragostit japoneza de poet si poetul de japoneza...

Prietenul meu mi-a spus ca e fericit acum!

Iubita lui nu e inalta,

N-o cheama Andra,

Nu e blonda

Dar are sanii ca doi pepeni galbeni.

In plus, ea a fost singura care i-a descoperit lui defectele in doar doua zile.

(si un poet-autopsier imi inchipui ca are multe defecte...)

Altfel spus,

L-a prins cat ai clipi

Din ochi de japonez.

Beep beep'm beep beep yeah

2011-03-02T20:52:00.000+02:00

Mircea RADU

2010-06-22T11:08:00.001+03:00

Am fost putin intrigata cand am aflat ca Mircea Radu ma invita la o sedinta foto pentru unul dintre proiectele sale. Surpriza a fost si mai mare cand l-am vazut pe Mircea pe o ploaie marunta si rece in fata Garii Baneasa, asteptandu-ma cu un aparat foto in mana. Eu il stiam de la televizor si nu mi-l imaginasem niciodata in alta postura.
Mi-a placut foarte mult sa lucrez cu el pentru ca prin ideea fotografiilor sale, m-a transpus intr-o perioada boema cand tenisul se juca relaxat si cu foarte foarte multa pasiune.
La final, am avut sentimentul ciudat ca ar fi trebuit sa plec de-acolo cu trenul pentru ca povestea sa aiba un final frumos. In schimb, am gonit spre aeroport pentru ca aveam de prins un avion spre un alt turneu. Multumesc Mircea pentru experienta frumoasa!!!

Sorana CÂRSTEA

O placere sa-l revad pe Mircea dupa multi ani. O surpriza sa ne intilnim intr-un asemenea context. Cand m-au anuntat cei de la Viva ca Mircea Radu va face pozele am crezut ca vorbim despre un fotograf nou si este o coincidenta de nume. Am intrebat desigur: "the Mircea Radu"? ...

In ziua cu pricina am lucrat repede,bine ,cred eu ,si ne-am si distrat. Am vorbit despre colegi, despre televiziune, despre noua lui pasiune, despre noi cei de acum 17 ani... Fotografiile i-au iesit foarte bine. Felicitari!

Andreea ESCA

Am descoperit putin inaintea voastra multivalenta domului cu deliciu care se numeste Mircea Radu. La inceput a fost "doctorul" televizat de inimi, "facatorul" magic de rating si cel care a ingenunchiat televiziunile ce isi propuneau sa-i concureze programul.

Mai apoi am descoperit la Mircea Radu un talent literar autentic - maiestria cu care crosteaza idei, metafore si ganduri a avut vigoarea de a ne impune, in numele lui, un alt brand: Paul Radu Mircescu. Trebuie sa ai talent, forta si mai ales curaj pentru a putea construi o extensie a propriului brand. Mi-a placut acest exercitiu si pentru ca devoaleaza o lipsa a vanitatii pe care o au doar oamenii cu adevarat autentici. Il iubesc pe Mircea Radu pentru ca a avut generozitatea sa ni-l ofere pe Paul Radu Mircescu.

In cele din urma, foarte recent, am descoperit si pasiunea lui pentru fotografie. Am mers la sedinta foto cu respectul pe care mi-l inspira cei ce indraznesc sa isi implineasca visele, cei ce aloca timp, energie si entuzasm pentru a transforma vocatia in ocupatie. Si eram curioasa. Vorbisem candva, foarte demult la telefon, ne salutasem din priviri politicoase la mondenitati, dar nu ne cunosteam. Urma sa ne jucam frivol o dimineata de-a frumosul, sau urma sa nadusim precipitat printre cadre de shooting pretentios? Ne-am jucat serios, profesionist si tihnit. Am avut cea mai calda, cea mai placuta si mai productiva dintre sedintele foto facute vreodata. Si cea mai lunga - pentru ca ne placea, pentru ca e mai tipicar, mai exigent si mai imaginativ decat multi fotografi cu faima.. Si pentru ca ii pasa. Mircea Radu face fotografii cu suflet! Asa cum ne-a cucerit surprinzator cu scriitura dupa televizune cred ca ne va seduce intr-o alta dimensiune, ne va placea in imagini chiar mai mult decat in proza. In pozele lui Mircea Radu se vede talentul, naturaletea, emotia si bucuria in acorduri fine. Nu ale personajului, ci ale fotografului.

Mihaela NICOLA

Mircea Radu s-a nascut pe vremea celor trei muschetari si a cardinalului Richelieu.

Un nefericit renghi al sortii l-a teleportat in contemporaneitate. Fara sa se planga, cu superioritate nobiliara,a facut cateva compromisuri modernitatii: a renuntat la sabie, candva simbol al onoarei, in prezent emblema a interlopilor. A inlocuit-o cu chitara. Calul, si el in zilele noastre supus ba de ministrese exibitioniste, ba de camatari, iesea din conduita molcoma, discreta si autentica a unui cavaler. L-a prefacut intr-un scuter potolit.

In rest, Mircea a ramas intact, necontaminat de stridenta cotidianului. Si-a construit domenii pe care le stapaneste august. Patreaza fara sa se lamenteze o cuvenita si recomandabila distanta de lumea careia nu-i apartine. O tolereaza cu intelepciune magistra fara sa o respinga brutal. Pentru asta se supune la o corvoada de cautator de aur, care cerne tone de nisip pentru firicelul valoros. Interpune intre sine si exterior un aparat de fotografiat cu care capteaza acele fractiuni fulgeratoare de frumusete lumeasca. Nu va concentrati insa la aparat. S-ar putea sa va distraga atentia de la esential.

P.S. Nu i-am spus-o pana acum, dar, de foarte multe ori, mi se intampla cand il apelez, sa am pornirea de a-l numi nu cu obisnuitul “Conferentiare” ci cu mai veritabilul “Monseniore”.

Mircea BADEA

Asculta mai multe audio Muzica

Robert TURCESCU

2010-06-19T00:11:00.001+03:00

In drumul catre Parcul Carol, locul unde aveam de facut sedinta foto cu Robert Turcescu, ma gandeam că nu ne-am mai vazut de multa vreme – cred ca de vreun an. Atunci ne intalnisem la o sindrofie dintr-asta mondenă la care mai toti participantii se prefac ca sunt fericiti, multumiti, prietenosi, cand toata lumea stie ca nu e asa - in fine, acolo reusisem sa schimbam doua-trei vorbe... Acum, ar trebui sa stam față in față si sa il fac sa se simta confortabil pentru că de apasat pe declanșator poate oricine, dar sa faci un om sa uite ca este fotografiat, asta e cea mai grea chestiune... In plus, si el si eu stim că sunt diferențe fundamentale (de stări si de dinamică) intre a fi filmat si a fi pozat, intre a sta in fața unei camere video sau a unui aparat foto...
Avand toate ideile astea de-a valma in minte ne-am intalnit in Parcul Carol, la fântâni - el a ajuns cu 10 minute inainte de ora fixata, ferchezuit si gata pregatit. Am intrat in parc discutand vrute si nevrute, amestecand subiectele, asa cum fac soldatii cand vin acasa in permisie si ii ia familia la intrebari...Am povestit despre berea blonda, despre un prieten comun care a lasat profesia de ziarist pentru a se refugia intr-un sat de lipoveni, despre câinele meu, despre Mogoșoaia si despre Suedia (sau despre suedeze, ca nu imi mai aduc aminte...) A râs, s-a aratat enervat de anumite fapte, situatii si intamplari, a discutat cu oameni care–l intrebau diverse chestiuni - si in tot timpul asta, eu il fotografiam...
Privindu-l prin vizorul aparatului, am remarcat că atunci cand pozeaza, el se joacă serios. Degajă un amalgam de stari contrare. De trăiri diametral opuse. Ce iese din Robert atunci cand pozeaza, e ceva comparabil cu prietenia pe facebook – dai cu tot sufletul accept cuiva dar nici tu nu stii daca ii vei scrie vreodata, vreun cuvant...

Mircea RADU,

iunie 2010

Asculta mai multe audio Muzica

Urmeaza Mircea RADU - scrieri, foto si muzici. Răspoimâine, pe 22 iunie.
Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Dan PURIC

2010-06-17T00:21:00.002+03:00

Când salută, nimeni nu strange mâna ca Dan Puric. Atunci cand faci cunostinta cu el sau apreciezi o vorba pe care a spus-o si, ca semn, dați mâna, ai senzatia ca palma ta are aceeasi marime cu a lui. Că priza pe care o fac cele doua maini e perfecta – e intr-atat de buna incat el te-ar putea tine in gol, peste balconul de la ultimul etaj al unui zgarie-nori, timp in care cu cealalta mana s-ar spala pe dinti...
L-am fotografiat pe Dan Puric undeva in maruntaiele Teatrului de Opereta, intr-o sala slab luminata unde repeta cu vreo douazeci de oameni tineri si talentati pentru o premiera ce urma sa aiba loc in scurt timp. Nu am vazut spectacolul pentru care ei se pregateau, dar am fost in sala la Visul... Un om, muzica, reflectoare, o scena...Cat de putin trebuie pentru a tine respiratia unei sali intregi timp de o ora jumate ( o incarcatura asemanatoare, cu tot atat de putine mijloace, am intalnit doar la un singur om - la Bobby McFerrin...) Dupa reprezentatie, am fost in culise sa il felicit. Statea de vorba cu niste admiratoare – una dintre ele venite tocmai de la Timisoara sa il vada ”pe viu”... Le sfatuia, le asculta atent, nu le repezea, nu invoca pretexul ca n-are timp... Dan Puric din culise era acelasi cu ”risipitorul” de pe scena.
In drum spre casa, m-am intrebat ce am inteles din spectacol?...Nu mi-am putut da un raspuns clar, pe care sa il rostesc cu subiect si predicat, caruia sa ii dau formă cu ajutorul cuvintelor... Pentru ca Visul lui Dan Puric nu se adreseaza ratiunii, ci inimii. Sufletului. Sensibilitatii fiecaruia...
Incep din ce in ce mai tare sa fiu convins că Dan e ca Visul lui...

Mircea RADU,

iunie 2010

Asculta mai multe audio Muzica

Urmeaza Robert TURCESCU - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 19 iunie.
Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Răzvan MAZILU

2010-06-15T08:51:00.002+03:00

Răzvan e un om cu niste trairi exceptionale in fata aparatului de fotografiat. De asemenea, e printre putinii care isi pot schimba starea cat ai clipi – de la tristețe la fericire el arde etapa nostalgiei...
E o intamplare că el e alcatuit din carne si oase - Răzvan e un personagiu imaginar si poate fi ranit doar daca se uită un chelner urât la el. Cred ca tocmai aceasta sensibilitate l-a dus catre mari si unice performante... De pilda, in timpul spectacolului Un Tango Más, exista o scenă memorabilă – cea in care el si Monica Petrică danseaza tango, pe o masa. Suspendati, pe o suprafata de numai un metru patrat, cei doi se transforma in altceva, in orice altceva numai in oameni nu... Miscari ireale care urmaresc ritmul si-l puncteaza indiferent unde s-ar afla mana sau piciorul partenerului de dans ..... Atunci, in acele momente, Răzvan Mazilu pare o fregată mascul care, in timpul imperecherii acoperă cu aripile, delicat si mut, ochii femelei asa incat ea sa nu mai poata vedea un alt individ...

Mircea RADU,

iunie 2010

Urmeaza Dan PURIC - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 17 iunie.
Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Horia BRENCIU

2010-06-13T00:14:00.000+03:00

Atunci cand Horia râde, razi si tu chiar daca n-ai inteles poanta... Pentru ca o face tonic, sincer si voievodal - bine ca nu s-a facut speolog, ca daca l-ar fi apucat râsul intr-o pestera s-ar fi ales praful de relieful țării mele.

Horia isi stie valoarea si si-a stiut-o intotdeauna - de aceea frazele lui incep cu ”Fii atent cum facem:....”. El nu bâjbâie ci are certitudini si e sigur de reușită chiar si cand merge pe un drum gresit – e siguranta fara echivoc si, deopotriva, fara temei a artistului care o va scoate la cap pana la urma (si chiar o va face, bazandu-se pe ceva ce numai el simte...)

E distant cu oamenii abia cunoscuti si cu cei care caută să se bage in sufletul lui - si pentru ca tot vorbeam despre suflet, am sa povestesc ceva...Cu multi ani in urma, intr-o vară, a murit cineva de care eram foarte apropiat. Horia era atunci la mare, la plajă, probabil cu șampania frapată si inconjurat de femei superbe asteptand un semn. Putea sa nu ma sune?... Putea. Dar sunt sigur ca s-a tras intr-o parte, pentru ca eu sa n-aud veselia de acolo, m-a sunat, si cu o voce calda si barbateasca m-a intrebat cum ma poate ajuta...

El sigur a uitat acest moment.

Eu nu...

Mircea RADU,

iunie 2010

Asculta mai multe audio Muzica

Urmeaza Răzvan MAZILU - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 15 iunie.

Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Mircea BADEA

2010-06-11T00:23:00.002+03:00

”Mircea Badea este un amar. Este un ludic care incearca sa traiasca aici, in Romania, printre coloși de lut. Este atât de deștept incât se ia peste picior in public si atat de copilaros incat sa-i si placă... Este atât de apreciat, incat isi permite toate astea - cum ar spune englezii, are licence to kill”... Asa se scria aici pe blog in ianuarie si ramane cum am stabilit.
Intre timp, tot uitandu-ma la emisiunile lui, mi-a dat prin minte ca el sfideza legile naturii. Iar pentru a demonstra asta, fac apel la cunostintele elementare de fizica pe care le are orice cititor al acestui blog. Bunaoara, fizica ne invata ca orice corp aruncat in sus, cand atinge inaltimea maxima si isi incepe coborarea, are un moment in care viteza lui este zero. In acea clipa, corpul e suspendat in aer. E nemiscat. Nu urca si nu coboara. Sta intr-un echilibru perfect.
Acestea fiind zise, eu cred ca Mircea nu numai ca nu ar putea sta perfect nemiscat o clipa, dar daca l-ai arunca-n sus, nu s-ar mai intoarce niciodata pe Pamant...

Mircea RADU,

iunie 2010

Asculta mai multe audio Muzica

Urmeaza Horia BRENCIU - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 13 iunie.

Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Monica PETRICĂ

2010-06-09T10:31:00.001+03:00

Pe eșafod, in drumul catre buturuga unde urma sa-si aseze capul pentru a-i fi retezat, Regina Frantei, Maria Antoaneta l-a calcat pe picior pe călău. Imediat i-a spus ”Domnule, nu a fost intentionat, va rog sa ma scuzati.” ... Aristocrația e o stare care nu se dobandeste pe parcursul vieții. A, sigur, poti fi educat inca de mic sa mananci cu gura inchisa, sa mergi drept, sa ii saluți pe cei mai in vârstă ca tine si multe altele asemenea, dar aristocrația, boieria, nu poate fi invațată la nicio școală. E ca talentul – te nasti cu el. Il ai sau nu.
Cand Monica trece pe langa tine, ai senzatia ca imprumuta ceva aerului si ca acesta capătă consistență, devenind usor de pipait. La eleganța asta supraomeneasca, se adaugă si faptul ca lumina i se aseaza miraculos pe chip – ce fotograf nu si-ar dori un astfel de model?....Iar cineva care nu o stie si nu a vazut-o niciodata, iti va spune ca e balerină doar studiindu-i fotografia...
Monica Petrică e o aristocrată.
Si ramane o aristocrată chiar si atunci cand mănâncă mici cu muștar.

Mircea RADU,

iunie 2010

Asculta mai multe audio Muzica

Urmeaza Mircea BADEA - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 11 iunie.

Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Mihaela NICOLA

2010-06-07T00:26:00.000+03:00

Nu imi place sa fotografiez oameni pe care nu ii cunosc, sau pe care nu i-am vazut niciodata in carne si oase. Tocmai pentru a afla cine este, ies cel putin o data cu modelul la o plimbare printr-un parc sau la o cafea. Si atunci vorbim. Aflu ce-i place, ce-l enerveaza si la ce nu reacționeaza de niciun fel... Si așa, cunoscandu-l un pic, stiu ce sa ii cer cand ne aflam față-n față, doar cu un aparat foto intre noi.
Inainte de shooting, despre Mihaela nu stiam decat ca e experta in comunicare, ca a tradus niste carti, ca a scris niste carti, ca a lucrat in publicitate, ca a absolvit Facultatea de Matematica, ca ii place Frank Sinatra... A! Si mai stiam ceva, mult mai important decat tot ce am enumerat mai devreme - ca e un om care se tine de cuvant. Acum cativa ani mi-a placut atat de mult o carte pe care mi-o imprumutase cineva incat am pus mana pe telefon si am sunat la numarul tiparit pe penultima pagina. Am salutat, m-am prezentat si am intrebat cum pot sa ajung in posesia unui exemplar. Mi s-a spus sa stau un moment, am fost pus pe hold (timp in care am ascultat un fragment din Eine kleine Nachtmusik, că pe asta erau setate telefoanele in acele vremuri) dupa care a raspuns o femeie amabila. S-a prezentat: Mihaela Nicola. I-am repetat povestea si mi-a zis ”E-n regula. Maine o veti avea. La ora 11” - asta cu ”la ora 11” mi-a placut cel mai mult (atat de mult incat am vrut s-o verific). Si ghiciti ce s-a-ntamplat...A doua zi, la ora promisa, a venit șoferul cu cartea...
Pentru a intregi imaginea acestei femei, ganditi-va ca la ea exclamatia ”Wow!” nu sună ca trilul zglobiu al adolescentelor cand vad profesori tineri imbracati in blugi... Ci e un sunet sobru, cu o octava mai jos, ca al unei leoaice care a descoperit ca antilopa pe care tocmai a doborat-o, era gestanta...

Mircea RADU,

iunie 2010

Urmeaza Monica PETRICĂ - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 9 iunie.
Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Asculta mai multe audio Muzica

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Doina LEVINTZA

2010-06-05T09:12:00.000+03:00

A fost dificil s-o gasesc pe Doina pentru a-i face fotografii. Nu numai fiindca e un om foarte activ, implicat in tot soiul de proiecte, dar si pentru ca nu prea sta pe acasa (pe acasa, adica prin Romania...) Ne-am bucurat de reintalnire – nu ne mai vazusem față-n față de mult timp, cred ca de peste 10 ani...Am gasit-o la fel de amabilă, vorbind incet si stiind mereu ce spune, blândă chiar daca la prima vedere ti se-nfatiseaza o femeie aspră. In pauze, intre doua cafele si trei minunări, ne-am uitat la niste fotografii pe care le facuse cu ani in urma meșterul Dinu Lazăr. Si am intrebat-o de ce acum treizeci de ani se faceau lucrurile mai cu cap, desi conditiile erau mult mai aspre...Mi-a raspuns mutește, dând din cap cu regret...
Nu a fost greu sa gasesc un loc in care s-o asez ”la poză” pe Doina, pentru ca fiecare colț din apartamentul ei e o alta lume. Jobenuri, scrumiere din jad, manechine inalte de doi metri jumate, aparate vechi de fotografiat, pantofi unicat, un gramofon, scaune de lemn meșteșugit lucrate, cu intarsii de fildeș, al caror artizan a murit pe la inceputul lui 1800. La ea acasa, cainele se intelege perfect cu pisica iar pisica e cea mai buna prietena a peștilor din acvariu. Curat suprarealism! Nu m-as fi mirat daca ar fi scos dintr-un sertar Scrisoarea lui Neacșu din Campulung...
Sunt obiecte, lucruri, ființe a caror alaturare ar contrasta evident in orice alta incapere, la ea nu. Pentru ca Doina LEVINȚA nu e din lumea asta.
Pur si simplu, nu e.

Mircea RADU,

iunie 2010

Urmeaza Mihaela NICOLA - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 7 iunie.
Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Asculta mai multe audio Muzica

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Andreea ESCA

2010-06-03T00:14:00.002+03:00

Daca nu ar fi gasit-o pe Andreea Esca, sunt sigur ca Adrian Sarbu si-ar fi amanat inceperea proiectului ProTV...

Pentru ca ea degajă forța pe care ti-o da un chirurg cand se aseaza la capul patului si te anunță că operatia e un fleac si ca saptamana viitoare te externeaza. E concisa si iti da senzatia ca n-o poti minti (sau ca poti, dar o sa te prinda...) Vorbeste nescapandu-te din ochi. Si pentru că Andreea emană incredere, la fel ca un pilot care, dupa ce te anunță că avionul va intra intr-o zona de mari turbulențe, pune la difuzoare Edith Piaf - La Foule...

Ar fi trebuit sa facem sedinta foto in parc, dar pentru ca inca o mai durea piciorul, am ales impreuna casa ei. Are in frigider un extraordinar suc de mere natural - eu nu am gustat din el, dar ea mi-a zis: ”Am in frigider un extraordinar suc de mere natural”... Mi-a facut in schimb o cafea grozava, dintr-o gură iti dadeai seama cam cum e-n Columbia, nu trebuia sa mai mergi pana acolo.

La plecare, in poarta casei, m-a rugat sa ii plimb baiatul cu motocicleta - i-am spus ca nu am doua căști, altfel as fi facut-o cu placere... Poate data viitoare.

Mircea RADU,

iunie 2010

Urmeaza Doina LEVINTZA - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 5 iunie.
Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Asculta mai multe audio Blog

Cateva din fotografiile acestor personalitati pot fi vazute in ultimul numar al revistei ”VIVA!”

Sorana CÂRSTEA

2010-06-01T10:15:00.000+03:00

Mi-am dorit sa o fotografiez pe Sorana Cârstea, asa cum imi doresc sedinte foto cu tineri olimpici români. Ca sa imi indepartez ideea ca puștii de azi, in majoritatea lor, sunt total tabloidizati, ca si-au pierdut reperele si ca nu dau doi bani pe orice inseamna valoare.

Am vrut sa o fotografiez in Gara Baneasa pentru linistea ei, iar ploaia usoara ce a cazut in timpul shooting-ului a ajutat la atmosferă. Am ales ca decor o gară pentru ca Sorana imi inspira drum, calatorie si linii paralele care duc la infinit. Acum, ca am lucrat impreuna, stiu mai multe despre ea – de pildă că e foarte bine educată si copilaroasă. Și da, e adevarat, nu a fost niciodata sa bea cafele in Dorobanți – la ce i-ar folosi? Ce sa discute acolo? Cu cine?...

La plecare, ne-am luat la revedere, stangandu-ne mainile. Am fost impresionat de asprimea palmelor ei cauzată de miile de ore de antrenament care inseamna, nu arareori, muncă dusă până la chin...

In masină, la radio, e o stire cu o fufă ce apare zilnic pe prima pagina a bulevardierelor fara să fi facut nimic... Oare, daca intreb 10 oameni pe stradă cine e fufa si ce-mi pot spune legat de ea, câți mi-ar raspunde intr-o clipita si corect?

Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi daca i-as intreba cine e Sorana Cârstea si ce stiu despre ea?....

Mircea RADU

iunie 2010

Urmeaza Andreea ESCA - scrieri, foto si muzici. Poimaine, pe 3 iunie.

Numai aici, pe blogul lui Paul Radu Mircescu.

Asculta mai multe audio Muzica

Anunț

2010-05-28T01:33:00.000+03:00

Incepand cu 1 iunie, din doua in doua zile, vor fi puse pe acest blog fotografiile pe care le-am facut unor personalitati ale Romaniei contemporane.
Intai fetele, in ordine alfabetica: Sorana CÂRSTEA, Andreea ESCA, Doina LEVINTZA, Mihaela NICOLA, Monica PETRICĂ.
Vor urma baietii: Mircea BADEA, Horia BRENCIU, Razvan MAZILU, Dan PURIC, Robert TURCESCU.
Si, ca să păstrez obiceiul casei Mircescu, fiecare fotografie va fi insotita de un text si o melodie, inspirate de protagonist.
Va multumesc,
Mircea RADU

Asculta mai multe audio Muzica

Alegerea

2010-05-21T11:18:00.004+03:00

Intotdeauna mi-a fost greu sa aleg...
In urma cu mai multi ani, in Amsterdam fiind, m-am oprit in fata unei vitrine in care era o fată. Statea pe un scaun, fuma si era imbracata doar intr-un furou. M-am uitat minute in sir la ea – nu cu ploaie-n gura si fara sa imi transpire mainile, cum li se-ntampla onanistilor învederați, dar nici cu ură, cum ar face-o un macho care crede ca toate femeile sunt niște putori doar pentru ca el a fost recent parasit...Nu-mi venea sa-mi dezlipesc ochii de la ea pentru ca era foarte fină – avea acea frumusete slavă, semeață si daca te uitai in ochii ei ii asistai la suflet... Se vedea ca nu ii pasă de marinarii, camionagii, inginerii sau contabilii, indienii sau chinezii, slabanogii sau grașii cu astm care trecusera sau urmau sa treaca prin patul ei... De asemenea, nu dadea doi bani pe mine sau pe Amsterdam. Pentru ea nu exista nimeni din enumerarea asta. Pentru ca ea nu traia aici, in galantarul asta...Nici macar in viața asta nu traia, pentru ca nu stia cum s-o faca...
Chiar langa ea, intr-o alta vitrina, era o alta fata. O negresa cu farmec chiar daca sânii ei, mari si lăsați, păreau urechile unui câine cocker. Avea nasul neobisnuit de fin (cred ca un stra-stramos de-al ei fusese conchistador) si coapse lucioase cu un contur perfect - daca as fi fost fumator, as fi pus-o sa ruleze pe picior o tigareta pe care apoi as fi aprins-o si as fi tras-o adanc in piept ca sa ma imbib de aroma ei...
- Costa 35 de guldeni. Una...Daca vreti mai mult, dati 50...
Peștele vorbea repede si ma privea piezis de parca dintre noi doi, eu as fi fost ilegal... Aveam bani la mine, niste hartii foarte colorate, cu caroiaje si imprimate cu chipurile sobre ale unor mari olandezi.
- Ce inseamna ”mai mult”? il intreb
- Mai mult inseamna ”mai sus”...
- Aha....Si ca timp? Adica eu pot sa intru acolo, sa trag draperia si sa ies maine dimineata?
- Nu. Un sfert de ora e maximum.
Nu stiam cum sa-l lamuresc ca nu eram soldat in permisie, asa ca i-am zis c-am sa ma mai gandesc. Si m-am hotarat aproape instantaneu, dupa ce am fosnit usor banii in buzunar – un gest reflex, un tic, ca sa ma asigur ca ii am... De banii aia aveam sa imi cumpar un pulover de la C&A Young Collection...
”Buf!” vantul a trantit usa care dă-n balcon. Tresar si privesc spre pat - ce bine ca zgomotul nu ti-a stricat somnul...Respiri usor, la intervale egale, iar genele tale sunt atat de lungi incat ar putea trece strada singure...Ti-e somnul dulce si mi-e atat de drag de tine incat te-as trezi doar ca sa-ti spun asta... Ai adormit imbracata cu un pulover pe care nu-l porti decat in casa. Un pulover decolorat care a costat 35 de guldeni – avea si de 50, cu glugă, dar nu mi-a placut...
Tu dormi cu mana sub cap, ca o femeie-copil, si eu scriu despre curve... Ce om mai sunt si eu...

Asculta mai multe audio Incredibil

Azi-dimineata, la cafea

2010-05-14T16:09:00.000+03:00

Mestec incet in cafea, cu grija sa nu dea pe-afara si număr in gand pana la 75. Odată ajuns aici, stiu sigur ca mierea s-a topit si ca gustul e cel pe care-l doresc iar temperatura e cea optima. Miroase innebunitor cafeaua asta cand e proaspat rasnita - miroase a amar si a culoare maro tot asa cum viorile pasionale, puternice si vii care marcheaza inceputul ploii in ”Vara” lui Vivaldi, inseamna roșu...
La radio e acum ”La Tortura” cu Shakira si Alejandro Sanz – oare daca ar fi cantat doar ea, melodia ar mai fi fost un hit?... Albumul pe care se gaseste piesa asta se numeste Fijación Oral. Si in romaneste cum s-ar traduce?...Oare inseamnă ce mă gandesc eu că inseamnă?...In sensul ca daca as scrie pe un zid traducerea, m-ar amenda pentru tulburarea linistii psihice a fetelor mari?.... In fine, daca pui cafeaua cu putin timp inainte sa fiarba apa, licoarea iese mult mai aromata si mai gustoasa. Ma repet in idee, dar nici nu putem vorbi decat de indulcirea ei cu miere si in nici un caz cu zahar – care e mult mai nociv pentru ficat....
Cafeaua de dimineata e mai buna la ibric decat espresso. Dezavantajul e ca are mai mult colesterol – eu nu cred asta dar asa mi-a zis un prieten a carui nevasta e doctorita. El e atat de obsedat de marimea LDL-ului, a ”colesterolului rau”, incat, intr-o noapte, chiar cand facea amor cu sotia lui, intre gâfâieli si palme peste fund, a intrebat-o ”e adevarat ca nucile reduc colesterolul?”...
Iar ea i-a raspuns ”...ale cui?”...
Chiar, ce-o mai fi facand? Ma duc sa-l sun...
La revedere.

Asculta mai multe audio Muzica

Uimitorii cercei ai Sandrei P.

2010-05-09T13:05:00.003+03:00

Stăm la aceeași masă, tu in in fața mea, asezata pe un scaun de lemn. Ai spatele drept iar coatele nu ating masa - cerceii tai lungi cu rubine stau nemiscați chiar si atunci cand mesteci.
Eu mananc cârnați fripți, cu mămăligă si salată de varză acră. Dumic incet, ca sa ma bucur pe deplin de gust – transform mancarea in apa, cum spun japonezii. Si ma gandesc ca asa e si intr-o relatie de amor – cum ai manca varză acră cu mămăligă si cârnați...Trebuie sa stii sa dramuiesti bine totul asa incat sa nu simti numai acreala verzei sau iuțeala data de usturoiul din cârnați sau doar fierbințeala mămăligii...
Ma intrebi de ce cred eu ca unele tipuri de vin merg cu anumite soiuri de mancare si cu altele nu? Iti raspund ca nu stiu si ca nu m-am gandit niciodata la asta... Ca un barbat, doar am baut, am savurat, m-am bucurat si...si-atat...nu mi-am pus intrebari. Tu razi si imi explici ca un vin alb merge cu un păstrăv pentru că moleculele din care este alcatuit acel vin se potrivesc majoritatii componentelor ce formeaza carnea de pește... ”E chimie pură!”, exclami si apoi rîzi alb si usor acidulat - rîsul care merge atat de bine cu peștele...
Iti zic ca am ales pentru seara asta un vin rosu. Se numeste ”La Baume” si e frantuzesc desi suna german – dar parca ce, pe cainele trimis de ruși in Cosmos nu-l chema Laika?... Are o tarie de 14,5 grade, e un vin sever, iar gustul e dens, e greu – cand il tii in gura, ai senzatia ca iti sta pe limba un corp, nu un lichid. Dar nu l-am ales pentru niciuna din calitatile deja enumerate...Ce il diferentiaza de toate vinurile pe care le-am incercat e culoarea... Daca pui paharul in dreptul unei lumanari, vei vedea flacara colorandu-se intr-un roșu ireal, nefiresc, nemaivazut... Daca Dumnezeu ar avea pe umeri o mantie, ea ar fi de aceasta culoare...
Iar daca e prea mult comparatia asta si poate prea exagerata, gandeste-te ca nu l-am cumparat nici pentru gust, nici pentru tărie, nici pentru ca e frantuzesc cu nume german...
L-am ales pentru ca are culoarea care mi-a adus aminte de cerceii tai.

Orbul cu ochi verzi-căprui

2010-05-01T15:30:00.001+03:00

Orbul din nastere este in avantaj față de mine.

El isi poate recunoaste iubita de la metri distanta, doar adulmecandu-i mirosul de trup - am evitat, cu intentie, sa folosesc cuvantul “parfum” care e altceva, mult mai superficial. Asa ca orbul stie, dupa mireasma, daca iubita lui este fericita sau nu. Sau asa-si-asa…

Eu sunt atent la cum arati, daca te incrunti sau daca zambesti tacut, la lacul sidef al unghiilor tale, la cum esti imbracata, la genele tale ca niste ramuri...Si niciodata la pașii tăi... Iar pașii tai (si ai iubitei oricui) compun melodii pe care eu nu le pot asculta niciodata. Pe când un orb din nastere, da - de aceea el este ingrijorat atunci cand picioarele iubitei lui cântă un blues.

El stie exact ce culoare de păr are cea pe care o iubeste. Fiindcă el si-a vazut femeia cu degetele, o stie pe de rost si pe nerasuflate. De aceea, in vocabularul unui orb nu exista expresia “pe bâjbâite”… Pe cand in al meu, da...

Pentru un orb, iubita lui nu are nume. La ce i-ar trebui?... Asta este o inventie a noastra, a celorlalti, pentru a nu incurca ceea ce vedem. Pentru a ne striga precis, pe nume...

Orbul din nastere este in avantaj față de mine.

Pentru ca el vede ceea ce eu nu văd: urma pe care o face prin aer iubita lui.

Asculta mai multe audio Muzica

Five o'clock

2010-04-26T16:57:00.001+03:00

Am auzit pe cineva spunand ”la ce-mi trebuie ceas de mînă cand si telefonul imi arata ora cu precizie”...
Eu cred ca un astfel de gand e gresit. Profund gresit.
De ce un barbat alege sa bea un Chianti si nu un vin de surcele? Ca tot bautura e si una si alta... Pentru ca licoarea de Chianti lasa in gura nu numai gust, ci si nostalgii. Iar dupa o poșircă iti pute si canadiana cu care ai fost imbracat cand ai baut-o...
Valoarea unui om e data de ceasul pe care-l poarta?...Nu, sigur ca nu...Uitati-va la ce ceasuri au unii imbogatiti contemporani – credeti ca le-au cumparat pentru ca au râvnă spre orologerie? Nu, le-au luat pentru ca sunt scumpe... Le-au luat ca sa se laude cu suma pe care au dat-o, nu cu ceasul in sine... Acesti oameni sunt cei pe care-i vezi la casele de licitații cumparand tablouri de Luchian, Grigorescu sau Hieronymus Bosch pentru ca mai apoi se le atarne in bucatarie, lânga hotă...
Un barbat va avea grija intotdeauna ce pantofi incalță, cu ce stilou scrie si ce ceas poarta la incheietura mainii. El nu va cumpara replici de doi bani ale unor ceasuri care costa mii de euro. Si daca o face, acesta nu e barbat. E un farsor. E un inchipuit. E unul care nu-si da jos ciorapii albi de prosop, atunci cand are raporturi sexuale.
De ce un barbat alege sa poarte un ceas bun la incheietura mainii?
Pentru ca un ceas de marcă inseamna mai mult decat eleganță.
Inseamna masculinitate.

Asculta mai multe audio Muzica

Aleluia

2010-04-17T22:34:00.000+03:00

Daca as fi in fata unui pluton de executie, as refuza sa fiu legat la ochi.
Pentru ca vreau sa vad cum se baga glontul pe teava si cum i se umfla gâtul comandantului cand striga „Pregatiti arm' !”... Unde mai pui ca esarfa aia neagra, din cauza neatentiei omului care o leaga, ar acoperi nu numai ochii ci si urechile. Iar eu vreau sa aud cantecul pasarilor – din acest motiv, daca s-ar putea, prefer ca executia sa aiba loc in zori, nu la pranz cand pasarelele sunt toropite de caldura si tac... Si sa fiu dus cat mai departe de orice localitate...Altfel, e riscant - se poate auzi din departari vreo manea sau ceva ritmuri douămiiste ale muștarului si micului M (Mahler) cel romanesc (care-i tot un fel de manea, dar mai glossy) si se duc dracului unicitatea, dramatismul si solemnitatea clipei.. Si totusi, daca ar fi sa aleg un sunet pe care as vrea sa il aud inainte, cel mai potrivit e cel scos cand se bat covoare...Buf-buf-buf!..bataia aia ritmica, infundata si inconfundabila pentru oricine a copilarit la bloc inainte de 89. .. E suficient sa auzi si instantaneu iti vine sa iti scuturi reverele... ai deja in nari imbacseala si mirosul de culoare gri 18% al prafului... Buf-buf-buf!... si ar parea ca inima nu imi mai bate in piept ci la sute de metri departare – batai care ar continua chiar si dupa ce plutonul de executie si-ar fi facut datoria...
Spuneam la inceputul scrierii ca nu as vrea banderola neagra... Exista totusi cateva minute in care as cere sa fiu legat la ochi – atunci cand as fuma ultima tigara. ”Fumati?”m-ar intreba plutonierul. ”Nu, as raspunde, dar acum da...” si mi-as umple gura si plamanii cu fum. As trage in piept calm, fara ca inainte sa imi umflu obrajii, asa cum fac trompetistii, si fara sa bag in mine Ssss-ul acela prelungit, pe care am vazut eu ca-l fac unii muncitori in constructii...
In timp ce simt gustul iute de tabac, stiind ca este ultima senzatie inainte de durerea cea de pe urma, oare la ce m-as gandi?...As avea momentul meu de frica si indoiala, strigand ”Eli, Eli, Lama Sabahtani!”?... Sau as cere un pahar de coniac, din acela borțos si usor incalzit, insistand ca el sa-mi fie adus de un chelner trecut de 50 de ani, uns cu toate alifiile, care stie ca aceasta bautura e una fină, nu sexy, de aceea nu se serveste cu zahar lipit pe buza paharului...
Oare mi-as aduce aminte de tine, in momentele alea?... Si daca da, ce anume mi-ar aminti de tine?Frica de moarte, de fapt regretul ca n-am sa te mai vad niciodata? Sau gestul tau, de o tandrețe infinita, pe care l-ai facut intr-o noapte cand m-ai invelit crezand ca dorm, gest care imi revine din cand in cand, ca o obsesie...
S-ar scrie despre mine la rubrica ”Decese”?.... Cum?...
”Romy, soră, si cumnatul A.D. impietriti de durere anunta decesul celui care a fost Paul Radu Mircescu...Nu te vom uita niciodata!”...
Sau: ”Inconjurata de cei doi copii si de Frank, sotul iubitor ramas fara picioare dar cu pieptul plin de decoratii semne ale vitejiilor din Irak, Olguța, fosta colega de scoala, e alaturi de cei greu incercati de pierderea prietenului Paul Mircescu... Si afla dragul meu, ca tot serioasa sunt. Părul meu e la fel de negru si de lucios – poate pentru ca eu continuu sa il limpezesc cu apa si oțet...Si daca te intalnesti in Ceruri cu bunica (stii tu, cea care imi punea la pachet cornuri cu unt) zi-i sa iti faca si tie unul, ca tare iti mai placeau... Sincere condoleante!” ...
Dar cum ar fi asta: ”Asociatia de locatari din blocul 14, de pe strada Zăgazului, cartierul Drumul Taberei – Romanați, aduce un pios omagiu acestui om extraordinar care a fost domnul P.R.Mircescu. Un vecin de mare noblete sufleteasca, un om integru care isi platea intretinerea la timp si ședea departe de orice filonichie. Si care asculta muzica in surdina, nu ca tinerii din ziua de azi care nu mai stiu ce e aia un tangou la sentiment... Dumnezeu sa-l ierte!”...
Ziarele tabloid se vor bate pe exclusivitatea pozelor cu hoitul de mine, mai cu seama pe cea in care imi curge sange din nas, inima si pancreas. Fireste, asta dupa ce trimisii speciali la fața locului imi vor fi furat ceasul si premolarul de aur, profitand de o clipa de deruta a plutonului... Apoi vor scrie pe jerba cumparata din sponsorizari, textul ”Inmormantarea a fost un succes! Asa multe femei bune, in cimitir, n-am vazut decat la noi, la pagina cinci! Ne pare rau ca nu esti aicea cu noi, Mircescule!”....
As fuma pana cand as simti ca varful inrosit al tigarii mi-a ars degetele. Atunci as spune ”Gata! Va rog sa imi dati banderola jos de la ochi” ... Apoi as privi plutonul de executie... si cum se baga glontul pe teava... si cum i se umfla gâtul comandantului... si m-as gandi ca băieții aștia ar fi trebuit sa joace volei, ca sunt foarte inalti...
”FOC!...”

Asculta mai multe audio Diverse

Fericirea de-o zi

2010-04-14T11:28:00.000+03:00

Ar trebui sa fim fericiti ca ne-am nascut in Romania...
La radio s-a anuntat vreme frumoasa astazi, pe-ntreg cuprinsul țării!

Asculta mai multe audio Diverse

O după-amiază cu ...

2010-04-10T23:38:00.001+03:00

Stam amandoi pe terasa unui hotel aflat pe o strada in pantă si pietruită, in plina primăvara. Pe masa, o sticla de Pilsner Urquell, un espresso cat un degetar si un pachet de Gitanes - tigarile care atunci cand sunt neaprinse, au cel mai senzual miros, cel de tabac combinat cu ceva din pielea, transpiratia si coapsa unei femei...
Eu tac, tu vorbesti - despre orașul acesta, despre nori, despre pantofi...Imi mai zici ca jumate din populatia lumii bea un pahar de vin in fiecare zi, iar eu completez ca, probabil, restul e beata deja... Razi ca un copil, tragandu-ti intentionat colturile gurii in jos apoi vrei sa urcam in camera hotelului. Nu-mi spui pentru ce, dar eu care te cunosc, stiu... Platesc, ne ridicam si din doi pasi ajungem in hol... In lift te tin de mana fiindca mi-e frica sa nu te pierd. Pentru ca am pierdut de foarte multe ori, inca de foarte tanar, fac lucruri pe care altii nu le inteleg decat greu sau niciodata....Cum ar fi, de pilda, sa tin de mana orice femeie pe care o iubesc, in orice imprejurare, chiar si atunci cand suntem la cumparaturi sau in ascensor... In somn, nu! Pentru ca dorm in pozitia aceea pe care o deseneaza cu creta pe asfalt cei de la Criminalistica atunci cand studiaza cum a cazut cineva de la etaj...
Te dezbraci rapid (atat de iute incat ma faci sa râd)... Ma asez pe marginea patului si iti spun sa te duci in dreptul geamului ca sa te vad mai bine – atat eu cat si soarele, dar si vecinii de vizavi. Prin fereastra deschisă, vantul dă perdelei o miscare domoala si unduitoare - pare mana unui om care canta la pian... Iti privesc abdomenul tare, de femeie care nu a nascut niciodata, si alunita din capul pieptului. Respiratia iti ridica si coboara sânii iar racoarea face ca sfarcurile si zona ce le inconjoara sa para doua planete Saturn, identice...
Facem dragoste. In timp ce adulmec indărătul urechii tale, te pun in mintea mea in toate pozitiile. In toate cele cate vor urma si in cele din viitorul indepartat... Si nu te mai tin de mana, ci trag de carnea ta... Cu cat ma bucur mai mult de tine, cu atat nu ma mai satur... E ca si cand spui ”mi-e dor de tine” unui om de care te leaga idei, senzatii si stări, dar pe care nu l-ai intalnit niciodata - stiu, e o ciudățenie asta, dar ce nu e?... Imi soptesti. Imi spui cuvinte pe care le vad – sunt multicolore, zboara lent prin aer, iar literele lor au forma rotunjita, asa cum se scria la sfarsitul anilor saizeci pe copertile discurilor de vinil... Ritmul e lent, din ce in ce mai lent, pana ne oprim de tot... Stam pe spate si pentru ca respiram in contratimp, tu spui ca parem o sinusoidă. Eu râd, ma pun intr-un cot si te privesc in ochi de foarte aproape... Esti atat de femeie incat ma minunez – aproape ca imi vine sa iti multumesc...
Mi-e asa de teama sa nu te pierd... Asa de teama incat intind bratul catre tine, te iau de mana si te tin strans.
Asa cum as face daca am fi intr-un lift cu care am coborî cat mai adanc in noi.

Asculta mai multe audio Muzica

Zabracadabra

2010-04-08T22:12:00.002+03:00

Stau in masina si astept culoarea verde crud a semaforului.
In fața mea sunt multe alte autoturisme, ca si in spatele meu... O tipă fara vreun beteșug vizibil se strecoara printre ele cu lentoarea unei pisici albe (sau negre...).
Intinde mâna in dreptul fiecarui sofer. Nu primeste decat priviri goale, grimase sau injuraturi - nimic din ce-ar vrea ea.
Ajunge la mine si imi cere un leu. Ii spun ca n-am...
Replica ei vine rapid si e halucinanta – imi zice ”Pai ia du-te la munca, sa vezi c-o sa ai...”
Si pleaca.
Nu stiu daca sa râd sau sa ma infurii...Sau sa sun pe cineva sa-i povestesc scena...Sunt groggy.
Semaforul se pune pe verde, un verde crud ca un marțian tânăr (sau batran).

Asculta mai multe audio Muzica

Hristos a Înviat!

2010-04-03T22:01:00.000+03:00

Da, e asa ca-n fotografie. Exact asa!...
Problema e aci jos, cu noi...

Hristos a Înviat!

Asculta mai multe audio Muzica

Doina

2010-03-28T12:30:00.000+03:00

...Stiti, odata am stat de vorba cu o fata tanara - avea un pic peste 20 de ani. Pentru mine era si foarte frumoasa. O chema Doina.
Mai avusese un frate, mai mic decat ea, care murise la 15 ani. Maladia lui avea un nume lung si complicat dar era recunoscuta pentru eficacitatea ei intr-un timp scurt - azi baiatul juca fotbal in curtea scolii, iar peste doua saptamani, colegii cu care se jucase ii purtau pe umeri cosciugul. Imbracati in uniforma erau. Si foarte tineri. Si pentru a tine cadența si a nu se dezechilibra, se tineau unii de altii.
La scurt timp, de suparare, mama lui si a Doinei s-a imbolnavit. Adica, tot intrebandu-se de ce i s-a luat baiatul, a facut cancer. Si a murit.
L-am cunoscut pe tatal fetei. Lucra ca muncitor intr-o fabrica. De la moartea fiului si a sotiei lui ramasese cu momente de lungi taceri in care privea asa cum fac orbii - nici in sus spre cer, nici in jos spre pamant. Ci la jumate, intr-o zare pe care o vedea doar el. Cand simtea ca i se umplu ochii de lacrimi, baga repede mana in buzunar dupa batistă cu un gest pe care nu-l constientiza - dadea o singura data, in sus si-n jos, din umeri... Asa cum fac oamenii care nu inteleg.
In pauza de masa, acest om dadea fuga acasa sa-i dea Doinei pastilele. Pentru ca, am uitat sa va spun, dar si ea se imbolnavise. Atat de grav incat nu se mai putea da jos din pat.
De la o vreme, tatal Doinei nu mai pleacă nicaieri in pauza de masa...
Se mai barbiereste o singura data pe saptamana, sambata.
Iar daca-l intrebi ce mai face, dă din umeri o singura data, in sus si-n jos... si-ti raspunde mut, asa cum e si urletul său de durere. Care izbucneste dintre omoplatii pe care si-i miscă ritmic, cum fac oamenii cand nu inteleg... Sau ca atunci cand ei plang.
Urletul lui de durere iese din acelasi loc, de unde cresc aripile ingerilor.

Charles Aznavour - She

Asculta mai multe audio diverse

Cont PRM

2010-03-25T18:35:00.000+02:00

Mi-am facut cont pe facebook - e cu poza de mai sus, la profil.

In ”pasul 2”, Facebook-ul insusi mi-a sugerat vreo 15 oameni cu care ar trebui sa fiu prieten.

Stiam vreo 5 dintre ei.

Cunosteam doar unul...

Le-am cerut prietenia tuturor celor 15.

Cat am fost plecat de acasa (am fost la piață si mi-am cumparat niste salata si un pește mort) toti acestia

mi-au acceptat-o.

Nu-i barosan? Lemn norvegian ?

Asculta mai multe audio Muzica

Carul mare

2010-03-24T10:13:00.002+02:00

Cand eram in liceu, puteai impresiona o fată spunându-i „Hai pe la mine să vedem un film la video.”

Unii, mai îndrăzneți, adăugau „...că am și apă caldă”...
Eu îmi aduc aminte că fratele meu mai mare a cunoscut bine o vecină zicându-i : „Hai pe la mine să ascultăm Sfinx”.

”Si dragostea si noptile si toate
Aceste lumi si Marele Necuprins
Devin eter ș-ajung singuratate
Cu gandul cand le guști mai dinadins”

Asculta mai multe audio Muzica

Figura 20.3

2010-03-20T20:01:00.003+02:00

Am avut un unchi care a murit in timpul unui act sexual. De fapt, aproape imediat după. El era octogenar iar despre ea nu se stie decat ca a lasat scris cu ruj ieftin, pe oglinda băii, ”Mea plăcut! Moșiule!” - o dovada probabil insuficienta pentru milițieni, pentru ca femeia asta nu a fost gasita niciodata.
Si pentru ca moartea l-a prins intr-o asemenea situatie, rigor mortis s-a instalat pe o erectie fabuloasă, năucitoare, de legendă, asa incat nimeni nu a putut sa-i incheie unchiului pantalonii la șliț. ”Cum il ingropam așa? se intrebau mătușile mele mimand interesul pentru confortul psihic al decedatului, că lui nu i-ar fi convenit sa stea in halul asta, in fata cunoscutilor...Doar il stiti cat era de pedant...”.
Intr-un consiliu de familie, la care si eu am asistat, parerile despre inhumare au fost impartite: unii ziceau sa il imbracam intr-o redingotă care i-ar putea acoperi umflatura. Ideea a fost aplaudata – se stiau cu cineva la teatru care ne-ar fi vandut o astfel de piesa contra unei sume modeste, problema era că ce aveau ei la liber, era dintr-o opera bufă si era de culoare roz. Puteam noi sa-i facem asa ceva unchiului?...Fireste ca nu.
O alta opinie era sa luam un cosciug deschis doar pe jumatate, adica sa se vada bust, de la brau in sus... Dar s-a opus un văr de-al doilea care lucra la circ - era iluzionist. A zis ca lumea care-l cunoaste si care va veni la inmormantare o sa zica ca e un experiment de-al lui si ca urmeaza sa taie cosciugul in doua... Si ca de fapt unchiul nu e mort si se va trezi la un semn, bagand in sperieti colivăresele si caii mascați, si ca sunt amandoi niste ciudați ețetera....O sa se creeze confuzii nedorite, poate ca asistența o sa huiduie, va fi imbulzeala si ghionturi in cimitir, ceea ce nu se face...
Propunerea venita din partea unei verisoare de care imi placea mie, ca avea dintii din față usor impinsi inainte si semana cu o veveriță, a fost sa-l ardă – dar un alt unchi, preot, a ripostat dând un citat din Psalmul 50 cu care i-a inchis gura. Ma rog, atat cat se putea, ca dintii i-au ramas tot pe afara si au continuat sa ma innebuneasca...
Pana la urma bunica, suverană si calmă, dupa ce i-a ascultat pe toti, a cerut sa i se faca o cafea slaba, un chioroiman, si sa i se dea o tigara Kent. Apoi, dintre toti oamenii stransi acolo, mi-a zis mie, un copil de 10 ani, sa o urmez in odaia alaturata...Acolo se va lua hotararea!...Toti se intrebau de ce m-a ales pe mine, cu ce as putea ajuta eu si ei nu (adevarul e ca si eu m-am cam mirat...) Odata ajunsi in cealalta camera, in linistea si racoarea ei, invaluit de mirosul inconfundabil de prună uscată al Kent-ului, bunica m-a privit minute in sir fara sa spuna nimic. Aproape am incremenit cand a deschis gura...Urma sa ma intrebe... Sa imi ceara parerea...Sa ne sfatuim....Parc-o auzeam ”Mircescule, suntem intr-o situatiune delicata, fara precedent in neamul nostru... Toata tevatura asta, scapata de sub control, ne-ar putea aduce dezonoarea...De aceea, trebuiește sa cumpanim bine, sa nu ne pripim... Tu cum vezi lucrurile?” ... Dupa ce a stins tigara, m-a-ntrebat ”Mircescule, de unde ai julitura aia oribilă din genunchi?”... Ca prin vis i-am raspuns ca am cazut intr-o groapă, pe un șantier. ”Pai ce-ai cautat acolo?”...m-a mai intrebat si n-a mai asteptat sa-i zic nimic (dar nici eu nu i-as fi spus ca ma dusesem acolo ca sa fur niste țevi din plastic, lungi si verzi, cu care sa trag cornete...). M-a luat de mana si am reintrat in camera unde era consiliul familial...
Toți cei de acolo stateau smirnă, cu niște moace lungi si nu misca nimeni - singura diferenta dintre ei si unchi-miu era ca ăștia stateau in picioare iar el era intins. Intins de-a binelea. ”Am decis!, a spus scurt si apasat bunica. Il vom inmormanta imbracat cu o fustă cloș.... In sus camașă, cravată, sacou si in jos, fustă!... Care, desigur, va fi asortata cu restul imbracaminții si cu pantofii, că il stim cat era de pedant... Donatoarea acestui obiect vestimentar va fi aleasa prin tragere la sorți. Va mai spun ca decizia mea este irevocabila si ca va fi pusa in aplicare imediat!”
.......
Astazi a fost o zi frumoasa, a fost cald – aproape 20 de grade... O vreme de iesit in natura, in soare, de luat primavara in piept... Daca in vreuna din plimbarile dumneavoastra veti alege cimitirul Bellu, va felicit! Dupa parerea mea, acesta este un muzeu in aer liber si nu aveti de ce a va teme sau inspaimanta cumva...Eu deseori trec pe acolo...Ma mai uit la Eminescu, la Preda, la Caragiu, Finteșteanu, Dinică... ma mai gandesc la ce e cu viața asta... Si, de fiecare data, ma opresc in fața unui anumit mormant, ma uit in stanga si in dreapta cu grija sa nu ma vada cineva, si zambesc. Nici nu pot altfel...E locul de veci al unchiului meu. Sub numele lui, pe cruce, stă scris ”Scoțianul”...

Asculta mai multe audio Muzica

Say I'm Your (ex-)Number One

2010-03-18T10:45:00.002+02:00

M-am despartit de cea de-a patra sotie, o italianca cu păr ondulat si voce frumoasa. Toata sedinta, cu venirea completului, cu foitul pe scaune, cu pronuntarea sentintei a durat cateva minute. Divortul, in sine, e un act simplu si scurt...ascunde insa ani lungi de șicane, mizerii si neintelegeri; despartiri si reimpacari care se termina, de obicei, intr-o balta de spermă. Divortul s-a pronuntat la Roma, de unde m-am intors ieri.
In avion, mi-am adus aminte de o melodie pe care n-am mai ascultat-o de cand eram in liceu... Say I'm Your Number One era pe caseta audio a unui coleg imbecil care avea o sora fugita in R.F.G. (Republica Federala Germania). Caseta era neagra, Agfa, iar colegul avea o geacă impermeabilă galbenă, in permanență udă - cred ca in drum spre școală, faceau pipi pe el cainii si betivii...
Citesc in ziar ca acest fost coleg este functionar in Guvernul Romaniei.
O mai avea geaca aia?...

Asculta mai multe audio Muzica

de Ziua Femeii

2010-03-07T22:03:00.001+02:00

In liceu aveam un amic bâlbâit.
Avea probleme grave si cu litera “r”, pe care o pronunta “g” – măgar și mărar , la el sunau la fel.
Colegul meu nu invata bine, se imbraca curat dar șleampăt si era de statura medie.
Dar avea un succes fenomenal la femei – daca se impiedica pe hol, se imbujora jumatate din clasă, ca sa fiu mai clar...
Pentru că victoriile lui erau evidente, toti se intrebau ce le face de le innebuneste.
Si eu ma intrebam, la randul meu.

Au trecut multi ani de cand am absolvit liceul.
Am uitat de colegi, de colege si de amicul meu bâlbâit.
Pana intr-o zi, cand am facut o fotografie (cea pe care o atașez acestei scrieri) care mi-a dezlegat enigma...

Colegul meu balbait era atat de iubit de catre fetele din liceu, pentru ca trezea in ele o dulce spaimă.
Inconstient, puștiul de 16 ani le făcea conștiente că, in curand, ele vor deveni femei.
Si năștea in ele un sentiment cu care nici un barbat,
la nici o varsta,
de aici sau de oriunde,
nu se poate măsura...

Le trezea instinctul matern.

8 Martie e ziua dumneavoastră, doamnelor.
La multi ani!

Asculta mai multe audio Muzica

1,64

2010-03-01T23:59:00.002+02:00

“Ce pacat sa mori intr-o zi frumoasa ca asta” imi ziceam eu in gand, privind peisagiul pe fereastra mica a baii mele (am atasat imaginea, ca sa nu fie niciun dubiu). Am impresia ca de aceeasi parere a fost si Armand Calinescu, un pic inainte de ambuscada aceea de pe Bulevardul Eroilor... Sau am auzit-o intr-un film. Sau am cetit intr-o carte. In fine, nu mai conteaza... Cert e ca eu sunt convins ca ce am spus mai devreme, e adevarat.

Cioc-cioc-cioc, aud batai in usa (nu am sonerie). Inainte sa ma duc sa vad cine e, imi iau ceva pe mine pentru ca prin casa stau imbracat lejer, in pijama - numai cu bluza, pentru ca de cateva luni bune tot astept niste paparazzi si vreau sa ma prinda pregatit...

Deschid - Moartea.

Da, da... Moartea... Imbracata in negru, cu paltonas, cu gluga, cu coasa pe umar - tot dichisul.

E foarte mica. Scunda, vreau sa zic. Are cam o jumatate de metru (1,64 feet)
- Of..., zic. Si imi trec prin minte o multime de scene, cuvinte, imagini (da, sigur ca si tu erai printre ele...)
- Stai linistit, ca nu cu tine am treaba, imi zice. Am venit sa iau hamsterul.
- Poftiti...si am dat usor din cap, spre inauntru - nu puteam s-o tutuiesc, dar nici s-o rog sa intre.

Am preferat sa raman pe hol, la intrare. Nu vroiam sa vad ce se intampla dincolo, in cealalta camera. Dupa cateva minute au iesit amandoi, tinandu-se de brat, la pas lejer.

Inainte sa inchid usa dupa ei, hamsterul a intors capul si, peste umar, mi-a facut cu ochiul...

“La revedere!” i-am zis si eu in gand...

Asculta mai multe audio Diverse

Olguța

2010-02-27T23:00:00.004+02:00

Ma numesc Paul Radu Mircescu si sunt in clasa a treia C. Stau in banca cu o fata pe care o cheama Olguța. In recreatia mare, in fiecare zi, ea mananca un baton cu mac pe care bunica-sa i-l taie in jumate si i-l unge cu unt. Olguța mesteca cu gura inchisa si, in timp ce mananca, balangane din picioare. Din cand in cand zice “ Tii, ce bun e!” si musca iar din baton... Eu ma uit cand la ea, cand la mine-n ghiozdan unde e pachetul meu cu mancare. Cred ca mama mi-a uns paine cu gem de prune - ca i-am zis sa nu-mi mai puna cu dulceata de visine ca asta curge si ma murdaresc pe maini, la gura si pe cravata rosie cu tricolor.
Colega mea are o alunita pe obraz. “Sa vezi tu ce frumoasa o sa se faca Olguța cand o creste mare, mi-a zis mama odata cand a venit sa ma ia de la scoala. Si cu alunita asta o sa-i innebuneasca pe multi”. Eu n-am inteles cum o sa se faca fata asta frumoasa...Pentru ca e cam negricioasa si are un par care-i luceste cand sta in pauze, rezemata de calorifer, in dreptul ferestrei. Chiar a intrebat-o odata tovarasa invatatoare cu ce se spala pe cap, iar ea i-a raspuns “Cu sapun de rufe, Cheia sau Tigru. Sau cu de-ăla de casa. Si ma limpezeste bunica cu apa si otet”. Aici invatatoarea a dat din cap, si-a bagat cheile de la masina in poseta si a oftat - eu cred ca s-a intristat ca n-are o poseta mai mare. Sau un Renault Gordini, visiniu.
Singurele lucruri care imi plac la Olguța sunt penarul si ochii ei. Are niste ochi verzi si mari, dar nu sunt rotunzi ci alungiti ca ai unei pisici. Odata, vecinul meu de la 3 (baiatul cu care as vrea eu sa seman cand o sa fiu mai mare) i-a zis unei fete ca râde ca o capră si au venit niste domni de la Protectia Animalelor si l-au luat la intrebari. Eu nu am inteles mare lucru din ce vorbeau dar oamenii aia ziceau ca “ce domle, noi ne urcam prin pomi sa dam canarii vostri jos si sa va scoatem crocodilii din canale ca dumneata s-o faci pe fata asta capră?”...Aici aia mai mari care erau de față au râs, habar n-am de ce... Iar idolul meu le-a raspuns ca scot ei crocodili doar din canalele din New York, Londra sau Paris ca din ale noastre se scoate numai ciocolata. Si iar au hohotit toti si eu iar n-am inteles de ce...
Dar, da, ochii Olguței seamana cu ai unei pisici... Si nu cred ca ea va innebuni pe cineva, vreodata - daca nu ne-ar fi pus tovarasa invatatoare sa stam in aceiasi banca, cred ca nici n-as fi salutat-o! Fata asta e foarte nesuferita pentru ca e serioasa tot timpul. Si cand mananca. Si cand balangane din picioare. Cred ca si atunci cand o spala bunica ei pe cap....
Pe cand eu nu sunt niciodata serios.
Nici macar acum, cand scriu.

Asculta mai multe audio Muzica

PRM = ?

2010-02-23T10:49:00.000+02:00

Sunt oameni care intra pe acest blog si vor sa afle identitatea reala a lui Paul Radu Mircescu.

Atat ii intereseaza.

Nu tresar nici la scrieri, nici la fotografii.

Ei vor sa stie cine scrie si cine fotografiaza (noroc ca la muzica e simplu – langa titlul piesei e si numele celui care o canta).

Sunt oameni care cred ca, odata cu postul numit ”cofetarul si ratingul” a iesit la iveala autorul acestui blog... Ha,ha!...Atata vreme cat eu nu spun cu subiect si predicat cine e PRM, el poate sa fie oricine. Chiar si vreunul care comenteaza aici...

Cat despre cei care imi spun ca nu vor mai intra pe acest blog odata ce stiu cine scrie in el, din partea mea, sa fie sanatosi si drum bun!

Cu sau fara cititorii acestia, eu voi cauta prin scrierile, fotografiile si muzica aleasa, sa ofer iluzii.

Asa cum face cel care vinde flori in fata unui spital de oncologie.

Asculta mai multe audio Muzica

Cofetarul si ratingul

2010-02-21T14:51:00.004+02:00

Mi-a sugerat un prieten sa pun link-ul ăsta:

Mircea Radu îi răspunde ironic directorului executiv al Antenei 1, Sorin Alexandrescu, cu trimitere la experienţa acestuia la conducerea companiei de dulciuri Kandia Excelent. După ce Alexandrescu a declarat într-un interviu acordat paginademedia.ro că “Mircea Radu a avut şansa de a prezenta Observatorul, dar Alina Petrescu a fost mai potrivită”, fostul prezentator de la Din dragoste vine cu o replică.

“Am citit interviul pe care Petrişor Obae l-a luat în Paginademedia.ro noului director executiv al Antenei 1, care e de părere că mi s-a oferit şansa de a ocupa locul de prezentator al Observatorului dar că, în urma probelor, am fost declarat respins. Aş vrea să fac următoarele precizări:

1. Doamna Camelia Voiculescu şi domnul Sorin Oancea m-au rugat să particip la o simulare în studioul de ştiri al Observatorului, ca să mă vadă nişte experţi englezi. Nu să dau o probă pentru postul de crainic de ştiri. Şi nicidecum ca ”să mi se dea o şansă” obţinerii unui post pe care nu l-am vrut. Iar mai susnumiţii ştiu foarte bine asta…

2. Noul director executiv al Antenei 1 mă numeşte ”un coleg de-al nostru”. Cred se grăbeşte sau e prost informat. Eu nu mai fac emisiuni la Antena 1 din luna mai a anului trecut, lună în care dânsul încă manageria o fabrică de ciocolată.

3. Faptul că vorbeşte cu un aer uşor superior despre situaţii şi persoane despre care nu ştie nimic, nu mă miră… Îi spun doar că este o greşeală şi că nu ar trebui să persiste. Adică, să se ferească să se bage ca firul de păr în crema de zahăr ars, ca să folosesc termeni familiari.

4. Îi mulţumesc pentru generozitatea cu care îmi oferă posibilităţi de a mă remarca în meseria mea. Ţin să-i răsplătesc dărnicia, propunându-i ceva: eu să-i predau cursuri de televiziune (îmi închipui că va fi greu - nu poţi învăţa, de pildă, un cofetar ce-i aia rating - dar o să am rabdare, aşa cum se face cu începătorii…) iar, la schimb, el să mă înveţe să învelesc ciocolata-n staniol.”

Mai multe, pe http://www.paginademedia.ro/

Asculta mai multe audio Muzica

La Marea Britanie

2010-02-19T23:30:00.003+02:00

   Eu si tata, despartiti de lungul unei mese din nuc. ”Vrei?”, il intreb dand din cap inspre portia neinceputa de ouă ochiuri din farfuria mea. ”Nu, nu imi e foame” imi zice; dupa care isi muta privirea pe fereastra, ramane cu ea acolo de parca si-ar aduce aminte de ceva, apoi mangaie masa de cateva ori, luând de pe ea niste firimituri inexistente. Si incepe sa-mi povesteasca: ”Cand eram copil, la mine in sat existau doua carciumi. Puse față-n față. Una era ținută de un om pe care-l chema Stelică Panaitescu, cealalta era a lui vără-su... Pe care nu stiu cum il chema – cred ca nimeni din sat nu stia... Toata lumea ii zicea asa cum il auzise pe el ca-și spune: ”Eu sunt Marea Britanie!”... Carciuma lui Panaitescu nu avea nume. Pe cand cealalta, da. Unde te duci, il intreba mama pe tata – iar el ii raspundea din mers, fara sa se-ntoarca, ”La Marea Britanie”... Odata m-a luat si pe mine - eram numai noi trei in crâșmă: eu, tata si proprietarul. Tata bea o țuică, eu eram langa el cu un pahar de bragă in față iar Marea Britanie era indaratul tejglelei jucandu-se cu o plăcuță mica din alamă. ”Bre nea Vasile, ii zice lui tata, aseara abia am scapat de scandal...A trebuit sa chem jandarmii...” ”Ce scandal, nea?” face tata cam absent, îndesând tutun in hartie decupata din ziarul Universul. ”Pai, al lu' Mototolea s-a batut cu tiganu-ăla de canta la vioara. Că si-a adus el aminte că lautaru' ii ramasese dator c-o melodie de anu' trecut, de can' s-a maritat sor-sa...Si l-a pus s-o cante ieri...Lautaru' a zis ca el n-are cum sa cante, ca vioara lui nu mai are decat o coarda si că s-astepte pan' o merge la Bucuresti sa le cumpere pe restu de trei...Asa a zis...”. Tata se uita la mine si rade usor ”Io-te al dracu...” apoi da cu limba de-a lungul tigarii, lipind-o perfect. ”Atat i-a trebuit lu' ăsta...S-a dus la masa unde ședea țiganul, i-a luat vioara si i-a spart-o-n cap. I-a dat cu ea de mai multe ori, de-a surda asa... parca nu se mai oprea...I-a facut-o țăndari...A fost mare halimai, cu jandarmi multi... a venit si sefu' de post...Bine c-au plecat pe picioarele lor si ca nu s-au taiat la mine-n pravalie, mai le luam si sangele de pe podele...” „Mda...E bine...” „Azi-dimineata a sters femeia mea pe jos si a gasit asta sub masă - si ridica de pe tejgea placuta cu care se juca....- i-a sarit din vioara, in tămbălăul ăla... Na ma, n-o vrei tu?”...Si mi-o intinde...Iar eu, copil, am luat-o, ce era sa fac...
   Aici tata sfarseste povestea si tace privindu-ma lung. Ma opresc din mestecat si astept sa continue. ”Am dat de placuță ieri, cautand prin dulap dupa niste acte – era in cutia aia de fier pe care scrie Tutun Regal, stii tu... Si m-am gandit sa o aduc aici, sa ti-o dau ție...” Ii multumesc cu o fericire mimată, asa cum fac de fiecare data cand am in minte o multime de nedumeriri. Tata isi baga mana cu grija in buzunarul interior al hainei, scoate un plic micuț, cum sunt cele in care se dau mărțișoare si mi-l intinde ”Na...E aici”. Imi las furculița jos, apuc plicul, il desfac si scot ce e in el...
   Priviti de undeva de sus, suntem eu si tata stand impreuna la o masa din nuc. Pe care se afla acum o placuță de alamă ștanțată cu grija. Pe ea scrie cu litere rotunjite si lungi: Antonio Guarneri, 1735.

Asculta mai multe audio Muzica

My Sharona

2010-02-15T23:59:00.001+02:00

   Exista femei care raman in istoria muzicii, nu in primul rand pentru ca au avut legaturi cu unii cantareti.
Ci pentru ca au fost sursa de inspiratie sau li s-a dedicat un cantec care a devenit hit. Asa cum au existat Lucy O'Donnell (care l-a facut pe Lennon sa compuna Lucy in the Sky with Diamonds) sau Leyla ( care in realitate se numea altfel, dar pentru ca era sotia unui bun prieten de-al sau, Clapton a pus acest titlu) asa stau lucrurile si cu Sharona.... Acum mai bine de 30 de ani, Sharona Alperin era o pustoaica de care se indragostise chitaristul trupei The Knack. Ea l-a refuzat, iar el a compus My Sharona...
   Aceasta melodie e genul (rar) care te face atent la ea, din prima. Pur si simplu, dupa ce o asculti, nu o mai poti scoate din minte. Daca esti prins intr-un ambuteiaj si se difuzeaza piesa asta la radio, dai volum 10 si gata!, uiti de porcaria de trafic. Daca fata cu care esti de curand, zice ca a ramas gravida si se difuzeaza piesa asta la radio, dai volum 10 si gata!, abia dupa aceea o ceri de nevasta. Sau nu...
   Sharona Alperin e astazi expert in afaceri imobiliare.
   Astazi, chitaristul trupei The Knack, Doug Fieger a murit.
   Dupa ce am aflat stirea asta, am zis ”Dumnezeu sa-l ierte...”
   Apoi stiti ce am facut?...
   ... Exact!

Valentine's Day

2010-02-14T10:25:00.003+02:00

   Ziua Îndragostitilor, mai cunoscută românilor drept Valentine's Day, inseamna in primul rand Mall. Ce loc mai potrivit pentru a defila imbracat in treningul scump care se muleaza fara cusur pe burtă? La care, firește, se vor asorta pantofii ăia buni, de friptură. Pisy va fi sunata de pe telefonul Vertu si lamurita ca in Mall e cald, deci sa-si ia tricoul cu strassuri (care se potriveste cu ceasul D&G) cu vedere la rinichi si la silicoane (cuvantul ăsta si-o avea radacina in silly?...).
   In al doilea rand e o excelenta ocazie pentru un tatuaj – ea va alege un simbol tantric sau aramaic sau un zen, ceva... Va arata intr-un catalog o litera cu o forma complicata si va cere ca semnul de pe corpul ei sa fie identic, definitiv si cat mai la vedere. Ce conteaza ca domnul care face inscriptii in piele a facut lista cu literele inspirandu-se de pe eticheta unei conserve chinezesti din carne de porc...
   Valentine's Day mai inseamna si petrecerile din cluburi unde indragostitii se imbata năpraznic cu Red Bull si whisky.
   Și apelativul ”prințeso”.
   Si mașini tunate.
   Si ”y”-ul ce se pune in unele nume românești (de ex. Gaby, Ady, Niky dar am vazut si chestiuni mai indraznete, gen Soryna, Crysty sau Yonuț).
   Si un bun prilej de socializare a beizadelelor acefale crescute in case cu etaj dar fara bibliotecă.
   Nu in ultimul rand, 14 februarie inseamna sa execut o comandă. La ordinul ”Serbați iubirea!” eu sa ma supun fara crâcnire, intocmai si la timp... Chestiune cu care, nu numai ca nu sunt de acord, dar ma si irită ușor...

   Iar pentru ca aceasta zi e atat de importanta, eu cred ca Valentine's Day ar trebui sa aiba un imn. Da, da, ... eu cred ca cel mai potivit ar fi ăsta:

Jurnalul unui poligam. Ziua intai (si ultima) ( V )

2010-02-12T18:15:00.000+02:00

EPILOG

Dormitor. Noapte. Eu si ele, nevestele mele, bagati in pat si inveliti. Camera de filmat face o panoramare. Pleaca de la talpi, urca pe albul absolut al plapumii-cadou, trece de bărbiile noastre si se opreste pe poza de la capul patului. O poză sepia in care sunt eu imbracat in costumul ăla bun, bleumarin... Si voi doar cu flori in păr. ..
O poză in care suntem toti fără mâini... Fotograful a facut intentionat asta, ca sa nu lase cluuri (v-am spus eu ca fotografii sunt baieti destepti; ei stiu ca mainile sunt cele mai expresive părți ale unui om, după ochi )... De ce-ar fi lăsat indicii? La urma urmei, din tot ceea ce vede, lumea intelege doar ce vrea. Sau doar ce vor unii (mai tari in gură, mai obraznici, nu neaparat mai bine pregatiti) ca ea sa inteleaga... Asa se face că, mai intotdeauna, oamenii vor judeca poze trunchiate, nu oameni intregi... Nu stiu de ce se intampla așa - din comoditate, din ură oarbă, din prostie pură, sau pentru ca oamenii sunt grabiti si n-au timp sa se gandeasca la alții.
Si de ce-ar face-o?, aveti dreptate...
Dar, vor fi si unii care vor pricepe. Acestia sunt cei atenti. Cei care judecă cu mintea lor, nu cu a altora... Cei care stiu sa vada dincolo de o poză ciuntită...
Acestia vor fi nepotii mei: Vera, Chuck si Dave...

SFÂRȘIT

Asculta mai multe audio Muzica

Jurnalul unui poligam. Ziua intai (si ultima) ( IV )

2010-02-10T17:48:00.001+02:00

(continuare din numarul trecut)...Am intra in casa toti, eu si voi, fericiti dupa o zi plină - uite ca se poate fericire si fara shopping... Si v-as invita in bucatarie, locul unde e intotdeauna cald si unde se iau deciziile cele mai importante intr-o familie, pentru ca as avea sa va daruiesc ceva... V-as pune sa va asezati, care pe unde puteti, nu ma deranjeaza daca stati cu fundul pe masa sau rezemate de tocul geamului, important e sa stati confortabil... Iar eu m-as duce in baie, mi-as da cu mana prin păr si cu Terre d'Hermès pe gat si as reveni langa voi purtand in brațe o cutie grasă, legata cu fundă roșie... Voi ati face ochii mari iar eu as lasa-o jos, cu grija...Mi-as drege vocea in timp ce voi ati inceta sa va foiți si as ține un speech care, evident, ar incepe cu dragele mele...deci ”Dragele mele, astazi e o zi pe care eu, de fiecare dată, o intampin cu emoție... E data la care sarbatorim mariajul nostru... Va aduceti aminte, desigur, m-am casatorit cu voi in aceeiasi zi, dar in ani diferiti, pentru ca e mai ieftin asa – ganditi-va ce ar fi insemnat sa va dau la toate, de fiecare aniversare, cate un cadou... (aici, asistența râde ușor, mânzește;eu imi trag sufletul si continui)...E un dar special, la care am muncit ani de zile, pentru un eveniment atat de aparte cum e cel de azi... Pentru ca nu ma pricep la vorbe - am intotdeauna trac - am sa...am sa va dau cadoul... (ma aplec si desfac incet funda, dau la o parte capacul cutiei, scot obiectul....Obțin efectul scontat: ”Aaaa!...Oooo!...Nțnțnț!...”)...
Da, dragele mele, e o plapumă! V-am facut cadou o plapumă! Una mare, cat sa ne acopere pe noi toți... Pe voi, si pe mine intre voi... (aplauze anemice) Ce inca nu stiti, dragele mele, e ca pătura asta e personalizata, ca sa zic asa... Ea reprezinta o particică din fiecare... Nu, nu e plină cu fulgi de gîscă asa cum ati gandit...(pauză de efect) Ea este umplută, dar umplută!, cu părul vostru pubian...” (aici unele mai timide roșesc; altele raman cu gura cascata; cele mai indraznete, pufnesc in râs...Pentru a le năuci si mai tare, creez efectul Bogart. Adica imi aprind o tigara si ies din camera.)...
...As reintra in bucatarie dupa ce mi-am fumat gitana si as da-nainte cu speech-ul... ”Acum se explica multe, asa-i?... Foșnetul neobișnuit al păturii, ușor metalic...Greutatea ei... Iar atingerea ei ma duce cu gandul la imponderabilitate, e singura senzatie cu care as putea-o compara... Dar, acum stiti de ce intarziam eu dimineata la micul-dejun (mai ales ca in ultima vreme erati posesive, acaparatoare, urcatoare, erati ca niste femei-liană) ... cand unele erati ba sa va verificati mailul, ba la dușuri, ba in gradină să culegeti spanac să mi-l puneti pe prispă, eu ”lucram” la plapumă. Eu cautam semne ale năpârlirii voastre...Ale trecerii voastre prin timp...
De-ati pricepe cat de mandru si de bucuros sunt ca ma ingaduiti alaturi de voi – ca imi suportati nazurile, excesele, tacerile...Mi-as dori sa va pot spune asta clar si raspicat. Sa nu existe dubiu...Sa va urlu ca traiesc intens numai atunci cand va am. Cand va stiu. Cand va intuiesc miscarile... Fiecare imi dă ce alta nu are – si tot așa... e ca intr-un carusel... Iar luate impreuna imi oferiti ceva de care am neaparata nevoie ca sa traiesc - contrastul....Iar contrast se numeste acel ceva care echilibreaza haosul care e dincolo de gardul casei mele...
Dragele mele, va iubesc...
Pe toate.

Asculta mai multe audio Muzica

(va urma)