Un copil de pana-n zece ani, varsta cand se colectioneaza masinute de fier (care daca-s Matchbox e ideal, ca le scrie pe burtă Made in England si au suspensii) intra intr-un butic cu gandul sa cumpere o guma de mestecat. Indaratul tejghelii e o cocoana care isi urăste meseria si pe toti cei care ii calca pragul. Dar pustiul n-are de unde sa stie asta, asa ca, zambind si trecand peste faptul ca nu i s-a raspuns la salut, ii cere o guma cu surprize. Apoi adaugă rapid, ca nu cumva sa uite ”Si daca se poate, din gama animele preistorice... cu Tyrannosaurus Rex”...
Dupa cateva secunde de nauceala vizibilă, timp in care a ridicat o data din sprancene si a clipit des, cocoana i-a raspuns taraganandu-si cuvintele:
- E-te floci....
PS: Acest text e inspirat de recentele postari despre ganduri-fapte-atitudini din Romania contimporana ale domnilor profesori Dinu Lazar http://fotomaniacu.blogspot.com/2011/07/l-am-stiut-intotdeauna-ca-profesorul-de.html si Feri Attila http://feri-franciscattila.blogspot.com/2011/07/miercuri-uraaaaa-am-infrint-istoria.html .
Femeia din fața mea isi freacă picioarele unul de altul, a nerabdare. Eu tac de cateva minute, ma uit pe nicaieri si repet mecanic in gand un fragment dintr-o melodie ”Are ochi de ciocolata/Si priveste uite-asa/Cand iese ea pe strada/Toti se uita dupa ea...”. Asteptăm nota de plată pentru ca intalnirea asta fara niciun rezultat concret e aproape de final - in fond, parca m-am obisnuit cu tatonarea, cu scanările, cu intrebarile mesteșugite la care eu trebuie sa raspund abil... Am mancat vită. La inceput mi-o facusera mediu, in sange, si i-am rugat s-o dreaga. Dupa felul perfid in care ospatarul a zis ”sigur, cum sa nu...” mi-au adus-o probabil flegmată. M-am gandit la tipul ala de pe Discovery care bagă-n gură toate tampeniile (odata a mâncat niste resturi de mere pădurețe dintr-un imens căcat de urs) si friptura mi s-a parut buna. As fi baut un pahar de vin, dar eram cu motocicleta. N-am facut-o dar acum, ajuns acasa , mi-am turnat un Castel Bolovanu.
Am sa dorm curand. Nu stiu daca am sa ma odihnesc... Asta presupune sa fiu linistit. Si nu sunt... Am acea impresie de ”miere in creier” care imi incetineste reactiile (de la un timp am ”miere in viitor” care ma incetineste pe mine tot - ma face sa merg cu pasi mici, din ce in ce mai mici, pentru a ma apropia cat mai târziu de ceva incert).
Si ma apuc sa scriu – o fac pentru ca mi-am facut obisnuinta de a cauta prin mine. Nu stiu daca asta e bine sau rau. Stiu doar ca atunci cand realitatea ma nemultumeste, pentru ca e stupidă si spălăcită, intru in mine insumi si cotrobăi pe acolo. Scot din sufletești cufere amintiri, trairi, senzatii pe care le scutur de praf, le cântăresc, apoi le bag la loc asa cum erau....E așa, ca un joc...
De fapt, am visat ideea de tine, pentru ca, in realitate, nu te cunosc.
De fapt, in realitate, eu nu stiu decat putine lucruri si toate se leaga de prezent - știu că acum, cand scriu, sunt imbracat cu un tricou maron, că am pe masă un pahar de vin rece, sec și pal-verzui, facut din struguri tineri si că, la picioarele mele, doarme un caine ciobanesc... Mai sunt sigur, de asemenea, că in insulele Kalimantan-Borneo traieste un orangutan cu părul roșu cu o moacă simpatică, de care râdeam eu cand eram mic. Stateam asa, in fund, ma uitam la orangutanul din poza si râdeam in hohote fara sa spun nimic. Pana intr-o zi, cand ai mei au intrat la idei ”Ce are draga asta micu? o sta rău cu nervii?...De unde dragă nervi la el, tu nu vezi ce blonduț e?...” și mi-au aruncat poza...Sau mi-au ascuns-o atat de bine incat nici ei n-au mai stiut unde au pus-o...Cel putin asa am crezut pana acum 5 ani (să fie ca ieri...ce mai trece timpul...) când, o vecină, m-a chemat la ea acasă zicând că ar vrea sa-mi spuie ceva - de fapt nu ea, ci mă-sa mare ținea morțiș...
Am urcat doua etaje (numar par, ca la mort) m-am sters pe picioare si am intrat in casa. Înăuntru, lume strânsă, moace lungi, unii la costum deja...
”Acolo! Intrati acolo!” imi arată vecina o cameră in care era o bătrână lungita pe un pat... Intru si zic sărut mâna; doamna care ședea pe spate si respira greu, nu-mi răspunde imediat... Eh, nu-i nimic, gandesc eu, poate data viitoare...
- Dumneata esti cutare? imi horcaie doamna numele corect. - Da, zic...
- Am ceva sa-ti dau... o datorie de onoare... și bagă mana sub pernă (ei, acum sa te vad cetitoareo daca stii ce scoate de acolo?!...) Cu doua degete, prinsă delicat si cu simpatie, asa cum fetișistul ține in soare o pereche de bikini, e poza cu urangutanul!...
Ma uit la ea secunde intregi. Când simt că globii oculari imi amorțesc, panoramez năuc, de cateva ori, pe distanta poză-doamnă...Si incep sa râd. Intâi timid, fără sunet, ca o grimasă, apoi pe nas, si termin in hohote. Râd cu ochii in lacrimi pana mă doare in capul pieptului – întind mâna si ma reazem de tocul ușii. A bătrână nechează si ea, dându-și cu palma peste burta - imi zice sacadat că bunică-mea i-a dat poza acum vreo 30 si ceva de ani si că a venit vremea sa mi-o dea inapoi. Si pune-te iar pe râs. Am inteles de la vecina că ea a mai hăhăit si după plecarea mea - de altfel, coană-mare chiar a murit din cauza asta, că altfel n-avea nimic; atunci ședea-n pat că era ușor răcită...
Ei, asta e...ce sa-i faci...Nici nu stiu daca e bine sau e rău că te-am visat. Pe tine sau ideea de tine... Dar ce conteaza? Eu sunt imbracat in tricou maron iar cainele care doarme la picioarele mele s-a facut mare...
Iar poza cu orangutanul e inramata, pe biroul meu.
