Am auzit pe cineva spunand ”la ce-mi trebuie ceas de mînă cand si telefonul imi arata ora cu precizie”...
Eu cred ca un astfel de gand e gresit. Profund gresit.
De ce un barbat alege sa bea un Chianti si nu un vin de surcele? Ca tot bautura e si una si alta... Pentru ca licoarea de Chianti lasa in gura nu numai gust, ci si nostalgii. Iar dupa o poșircă iti pute si canadiana cu care ai fost imbracat cand ai baut-o...
Valoarea unui om e data de ceasul pe care-l poarta?...Nu, sigur ca nu...Uitati-va la ce ceasuri au unii imbogatiti contemporani – credeti ca le-au cumparat pentru ca au râvnă spre orologerie? Nu, le-au luat pentru ca sunt scumpe... Le-au luat ca sa se laude cu suma pe care au dat-o, nu cu ceasul in sine... Acesti oameni sunt cei pe care-i vezi la casele de licitații cumparand tablouri de Luchian, Grigorescu sau Hieronymus Bosch pentru ca mai apoi se le atarne in bucatarie, lânga hotă...
Un barbat va avea grija intotdeauna ce pantofi incalță, cu ce stilou scrie si ce ceas poarta la incheietura mainii. El nu va cumpara replici de doi bani ale unor ceasuri care costa mii de euro. Si daca o face, acesta nu e barbat. E un farsor. E un inchipuit. E unul care nu-si da jos ciorapii albi de prosop, atunci cand are raporturi sexuale.
De ce un barbat alege sa poarte un ceas bun la incheietura mainii?
Pentru ca un ceas de marcă inseamna mai mult decat eleganță.
Inseamna masculinitate.
Daca as fi in fata unui pluton de executie, as refuza sa fiu legat la ochi.
Pentru ca vreau sa vad cum se baga glontul pe teava si cum i se umfla gâtul comandantului cand striga „Pregatiti arm' !”... Unde mai pui ca esarfa aia neagra, din cauza neatentiei omului care o leaga, ar acoperi nu numai ochii ci si urechile. Iar eu vreau sa aud cantecul pasarilor – din acest motiv, daca s-ar putea, prefer ca executia sa aiba loc in zori, nu la pranz cand pasarelele sunt toropite de caldura si tac... Si sa fiu dus cat mai departe de orice localitate...Altfel, e riscant - se poate auzi din departari vreo manea sau ceva ritmuri douămiiste ale muștarului si micului M (Mahler) cel romanesc (care-i tot un fel de manea, dar mai glossy) si se duc dracului unicitatea, dramatismul si solemnitatea clipei.. Si totusi, daca ar fi sa aleg un sunet pe care as vrea sa il aud inainte, cel mai potrivit e cel scos cand se bat covoare...Buf-buf-buf!..bataia aia ritmica, infundata si inconfundabila pentru oricine a copilarit la bloc inainte de 89. .. E suficient sa auzi si instantaneu iti vine sa iti scuturi reverele... ai deja in nari imbacseala si mirosul de culoare gri 18% al prafului... Buf-buf-buf!... si ar parea ca inima nu imi mai bate in piept ci la sute de metri departare – batai care ar continua chiar si dupa ce plutonul de executie si-ar fi facut datoria...
Spuneam la inceputul scrierii ca nu as vrea banderola neagra... Exista totusi cateva minute in care as cere sa fiu legat la ochi – atunci cand as fuma ultima tigara. ”Fumati?”m-ar intreba plutonierul. ”Nu, as raspunde, dar acum da...” si mi-as umple gura si plamanii cu fum. As trage in piept calm, fara ca inainte sa imi umflu obrajii, asa cum fac trompetistii, si fara sa bag in mine Ssss-ul acela prelungit, pe care am vazut eu ca-l fac unii muncitori in constructii...
In timp ce simt gustul iute de tabac, stiind ca este ultima senzatie inainte de durerea cea de pe urma, oare la ce m-as gandi?...As avea momentul meu de frica si indoiala, strigand ”Eli, Eli, Lama Sabahtani!”?... Sau as cere un pahar de coniac, din acela borțos si usor incalzit, insistand ca el sa-mi fie adus de un chelner trecut de 50 de ani, uns cu toate alifiile, care stie ca aceasta bautura e una fină, nu sexy, de aceea nu se serveste cu zahar lipit pe buza paharului...
Oare mi-as aduce aminte de tine, in momentele alea?... Si daca da, ce anume mi-ar aminti de tine?Frica de moarte, de fapt regretul ca n-am sa te mai vad niciodata? Sau gestul tau, de o tandrețe infinita, pe care l-ai facut intr-o noapte cand m-ai invelit crezand ca dorm, gest care imi revine din cand in cand, ca o obsesie...
S-ar scrie despre mine la rubrica ”Decese”?.... Cum?... ”Romy, soră, si cumnatul A.D. impietriti de durere anunta decesul celui care a fost Paul Radu Mircescu...Nu te vom uita niciodata!”...
Sau: ”Inconjurata de cei doi copii si de Frank, sotul iubitor ramas fara picioare dar cu pieptul plin de decoratii semne ale vitejiilor din Irak, Olguța, fosta colega de scoala, e alaturi de cei greu incercati de pierderea prietenului Paul Mircescu... Si afla dragul meu, ca tot serioasa sunt. Părul meu e la fel de negru si de lucios – poate pentru ca eu continuu sa il limpezesc cu apa si oțet...Si daca te intalnesti in Ceruri cu bunica (stii tu, cea care imi punea la pachet cornuri cu unt) zi-i sa iti faca si tie unul, ca tare iti mai placeau... Sincere condoleante!” ...
Dar cum ar fi asta: ”Asociatia de locatari din blocul 14, de pe strada Zăgazului, cartierul Drumul Taberei – Romanați, aduce un pios omagiu acestui om extraordinar care a fost domnul P.R.Mircescu. Un vecin de mare noblete sufleteasca, un om integru care isi platea intretinerea la timp si ședea departe de orice filonichie. Si care asculta muzica in surdina, nu ca tinerii din ziua de azi care nu mai stiu ce e aia un tangou la sentiment... Dumnezeu sa-l ierte!”...
Ziarele tabloid se vor bate pe exclusivitatea pozelor cu hoitul de mine, mai cu seama pe cea in care imi curge sange din nas, inima si pancreas. Fireste, asta dupa ce trimisii speciali la fața locului imi vor fi furat ceasul si premolarul de aur, profitand de o clipa de deruta a plutonului... Apoi vor scrie pe jerba cumparata din sponsorizari, textul ”Inmormantarea a fost un succes! Asa multe femei bune, in cimitir, n-am vazut decat la noi, la pagina cinci! Ne pare rau ca nu esti aicea cu noi, Mircescule!”....
As fuma pana cand as simti ca varful inrosit al tigarii mi-a ars degetele. Atunci as spune ”Gata! Va rog sa imi dati banderola jos de la ochi” ... Apoi as privi plutonul de executie... si cum se baga glontul pe teava... si cum i se umfla gâtul comandantului... si m-as gandi ca băieții aștia ar fi trebuit sa joace volei, ca sunt foarte inalti...
”FOC!...”
Stam amandoi pe terasa unui hotel aflat pe o strada in pantă si pietruită, in plina primăvara. Pe masa, o sticla de Pilsner Urquell, un espresso cat un degetar si un pachet de Gitanes - tigarile care atunci cand sunt neaprinse, au cel mai senzual miros, cel de tabac combinat cu ceva din pielea, transpiratia si coapsa unei femei...
Eu tac, tu vorbesti - despre orașul acesta, despre nori, despre pantofi...Imi mai zici ca jumate din populatia lumii bea un pahar de vin in fiecare zi, iar eu completez ca, probabil, restul e beata deja... Razi ca un copil, tragandu-ti intentionat colturile gurii in jos apoi vrei sa urcam in camera hotelului. Nu-mi spui pentru ce, dar eu care te cunosc, stiu... Platesc, ne ridicam si din doi pasi ajungem in hol... In lift te tin de mana fiindca mi-e frica sa nu te pierd. Pentru ca am pierdut de foarte multe ori, inca de foarte tanar, fac lucruri pe care altii nu le inteleg decat greu sau niciodata....Cum ar fi, de pilda, sa tin de mana orice femeie pe care o iubesc, in orice imprejurare, chiar si atunci cand suntem la cumparaturi sau in ascensor... In somn, nu! Pentru ca dorm in pozitia aceea pe care o deseneaza cu creta pe asfalt cei de la Criminalistica atunci cand studiaza cum a cazut cineva de la etaj...
Te dezbraci rapid (atat de iute incat ma faci sa râd)... Ma asez pe marginea patului si iti spun sa te duci in dreptul geamului ca sa te vad mai bine – atat eu cat si soarele, dar si vecinii de vizavi. Prin fereastra deschisă, vantul dă perdelei o miscare domoala si unduitoare - pare mana unui om care canta la pian... Iti privesc abdomenul tare, de femeie care nu a nascut niciodata, si alunita din capul pieptului. Respiratia iti ridica si coboara sânii iar racoarea face ca sfarcurile si zona ce le inconjoara sa para doua planete Saturn, identice...
Facem dragoste. In timp ce adulmec indărătul urechii tale, te pun in mintea mea in toate pozitiile. In toate cele cate vor urma si in cele din viitorul indepartat... Si nu te mai tin de mana, ci trag de carnea ta... Cu cat ma bucur mai mult de tine, cu atat nu ma mai satur... E ca si cand spui ”mi-e dor de tine” unui om de care te leaga idei, senzatii si stări, dar pe care nu l-ai intalnit niciodata - stiu, e o ciudățenie asta, dar ce nu e?... Imi soptesti. Imi spui cuvinte pe care le vad – sunt multicolore, zboara lent prin aer, iar literele lor au forma rotunjita, asa cum se scria la sfarsitul anilor saizeci pe copertile discurilor de vinil... Ritmul e lent, din ce in ce mai lent, pana ne oprim de tot... Stam pe spate si pentru ca respiram in contratimp, tu spui ca parem o sinusoidă. Eu râd, ma pun intr-un cot si te privesc in ochi de foarte aproape... Esti atat de femeie incat ma minunez – aproape ca imi vine sa iti multumesc...
Mi-e asa de teama sa nu te pierd... Asa de teama incat intind bratul catre tine, te iau de mana si te tin strans.
Asa cum as face daca am fi intr-un lift cu care am coborî cat mai adanc in noi.
Stau in masina si astept culoarea verde crud a semaforului.
In fața mea sunt multe alte autoturisme, ca si in spatele meu... O tipă fara vreun beteșug vizibil se strecoara printre ele cu lentoarea unei pisici albe (sau negre...).
Intinde mâna in dreptul fiecarui sofer. Nu primeste decat priviri goale, grimase sau injuraturi - nimic din ce-ar vrea ea.
Ajunge la mine si imi cere un leu. Ii spun ca n-am...
Replica ei vine rapid si e halucinanta – imi zice ”Pai ia du-te la munca, sa vezi c-o sa ai...”
Si pleaca.
Nu stiu daca sa râd sau sa ma infurii...Sau sa sun pe cineva sa-i povestesc scena...Sunt groggy.
Semaforul se pune pe verde, un verde crud ca un marțian tânăr (sau batran).
