Olguța

Ma numesc Paul Radu Mircescu si sunt in clasa a treia C. Stau in banca cu o fata pe care o cheama Olguța. In recreatia mare, in fiecare zi, ea mananca un baton cu mac pe care bunica-sa i-l taie in jumate si i-l unge cu unt. Olguța mesteca cu gura inchisa si, in timp ce mananca, balangane din picioare. Din cand in cand zice      “ Tii, ce bun e!” si musca iar din baton... Eu ma uit cand la ea, cand la mine-n ghiozdan unde e pachetul meu cu mancare. Cred ca mama mi-a uns paine cu gem de prune - ca i-am zis sa nu-mi mai puna cu dulceata de visine ca asta curge si ma murdaresc pe maini, la gura si pe cravata rosie cu tricolor.
Colega mea are o alunita pe obraz. “Sa vezi tu ce frumoasa o sa se faca Olguța cand o creste mare, mi-a zis mama odata cand a venit sa ma ia de la scoala. Si cu alunita asta o sa-i innebuneasca pe multi”. Eu n-am inteles cum o sa se faca fata asta frumoasa...Pentru ca e cam negricioasa si are un par care-i luceste cand sta in pauze, rezemata de calorifer, in dreptul ferestrei. Chiar a intrebat-o odata tovarasa invatatoare cu ce se spala pe cap, iar ea i-a raspuns “Cu sapun de rufe, Cheia sau Tigru. Sau cu de-ăla de casa. Si ma limpezeste bunica cu apa si otet”. Aici invatatoarea a dat din cap, si-a bagat cheile de la masina in poseta si a oftat - eu cred ca s-a intristat ca n-are o poseta mai mare. Sau un Renault Gordini, visiniu.
Singurele lucruri care imi plac la Olguța sunt penarul si ochii ei. Are niste ochi verzi si mari, dar nu sunt rotunzi ci alungiti ca ai unei pisici. Odata, vecinul meu de la 3 (baiatul cu care as vrea eu sa seman cand o sa fiu mai mare) i-a zis unei fete ca râde ca o capră si au venit niste domni de la Protectia Animalelor si l-au luat la intrebari. Eu nu am inteles mare lucru din ce vorbeau dar oamenii aia ziceau ca “ce domle, noi ne urcam prin pomi sa dam canarii vostri jos si sa va scoatem crocodilii din canale ca dumneata s-o faci pe fata asta capră?”...Aici aia mai mari care erau de față au râs, habar n-am de ce... Iar idolul meu le-a raspuns ca scot ei crocodili doar din canalele din New York, Londra sau Paris ca din ale noastre se scoate numai ciocolata. Si iar au hohotit toti si eu iar n-am inteles de ce...
Dar, da, ochii Olguței seamana cu ai unei pisici... Si nu cred ca ea va innebuni pe cineva, vreodata - daca nu ne-ar fi pus tovarasa invatatoare sa stam in aceiasi banca, cred ca nici n-as fi salutat-o! Fata asta e foarte nesuferita pentru ca e serioasa tot timpul. Si cand mananca. Si cand balangane din picioare. Cred ca si atunci cand o spala bunica ei pe cap....
Pe cand eu nu sunt niciodata serios.
Nici macar acum, cand scriu.

Asculta mai multe audio Muzica

PRM = ?

Sunt oameni care intra pe acest blog si vor sa afle identitatea reala a lui Paul Radu Mircescu.

Atat ii intereseaza.

Nu tresar nici la scrieri, nici la fotografii.

Ei vor sa stie cine scrie si cine fotografiaza (noroc ca la muzica e simplu – langa titlul piesei e si numele celui care o canta).

Sunt oameni care cred ca, odata cu postul numit ”cofetarul si ratingul” a iesit la iveala autorul acestui blog... Ha,ha!...Atata vreme cat eu nu spun cu subiect si predicat cine e PRM, el poate sa fie oricine. Chiar si vreunul care comenteaza aici...

Cat despre cei care imi spun ca nu vor mai intra pe acest blog odata ce stiu cine scrie in el, din partea mea, sa fie sanatosi si drum bun!

Cu sau fara cititorii acestia, eu voi cauta prin scrierile, fotografiile si muzica aleasa, sa ofer iluzii.

Asa cum face cel care vinde flori in fata unui spital de oncologie.

Asculta mai multe audio Muzica

Cofetarul si ratingul

Mi-a sugerat un prieten sa pun link-ul ăsta:

Mircea Radu îi răspunde ironic directorului executiv al Antenei 1, Sorin Alexandrescu, cu trimitere la experienţa acestuia la conducerea companiei de dulciuri Kandia Excelent. După ce Alexandrescu a declarat într-un interviu acordat paginademedia.ro că “Mircea Radu a avut şansa de a prezenta Observatorul, dar Alina Petrescu a fost mai potrivită”, fostul prezentator de la Din dragoste vine cu o replică.


“Am citit interviul pe care Petrişor Obae l-a luat în Paginademedia.ro noului director executiv al Antenei 1, care e de părere că mi s-a oferit şansa de a ocupa locul de prezentator al Observatorului dar că, în urma probelor, am fost declarat respins. Aş vrea să fac următoarele precizări:

1. Doamna Camelia Voiculescu şi domnul Sorin Oancea m-au rugat să particip la o simulare în studioul de ştiri al Observatorului, ca să mă vadă nişte experţi englezi. Nu să dau o probă pentru postul de crainic de ştiri. Şi nicidecum ca ”să mi se dea o şansă” obţinerii unui post pe care nu l-am vrut. Iar mai susnumiţii ştiu foarte bine asta…

2. Noul director executiv al Antenei 1 mă numeşte ”un coleg de-al nostru”. Cred se grăbeşte sau e prost informat. Eu nu mai fac emisiuni la Antena 1 din luna mai a anului trecut, lună în care dânsul încă manageria o fabrică de ciocolată.

3. Faptul că vorbeşte cu un aer uşor superior despre situaţii şi persoane despre care nu ştie nimic, nu mă miră… Îi spun doar că este o greşeală şi că nu ar trebui să persiste. Adică, să se ferească să se bage ca firul de păr în crema de zahăr ars, ca să folosesc termeni familiari.

4. Îi mulţumesc pentru generozitatea cu care îmi oferă posibilităţi de a mă remarca în meseria mea. Ţin să-i răsplătesc dărnicia, propunându-i ceva: eu să-i predau cursuri de televiziune (îmi închipui că va fi greu - nu poţi învăţa, de pildă, un cofetar ce-i aia rating - dar o să am rabdare, aşa cum se face cu începătorii…) iar, la schimb, el să mă înveţe să învelesc ciocolata-n staniol.”

Mai multe, pe http://www.paginademedia.ro/

Asculta mai multe audio Muzica

La Marea Britanie

   Eu si tata, despartiti de lungul unei mese din nuc. ”Vrei?”, il intreb dand din cap inspre portia neinceputa de ouă ochiuri din farfuria mea. ”Nu, nu imi e foame” imi zice; dupa care isi muta privirea pe fereastra, ramane cu ea acolo de parca si-ar aduce aminte de ceva, apoi mangaie masa de cateva ori, luând de pe ea niste firimituri inexistente. Si incepe sa-mi povesteasca: ”Cand eram copil, la mine in sat existau doua carciumi. Puse față-n față. Una era ținută de un om pe care-l chema Stelică Panaitescu, cealalta era a lui vără-su... Pe care nu stiu cum il chema – cred ca nimeni din sat nu stia... Toata lumea ii zicea asa cum il auzise pe el ca-și spune: ”Eu sunt Marea Britanie!”... Carciuma lui Panaitescu nu avea nume. Pe cand cealalta, da. Unde te duci, il intreba mama pe tata – iar el ii raspundea din mers, fara sa se-ntoarca, ”La Marea Britanie”... Odata m-a luat si pe mine - eram numai noi trei in crâșmă: eu, tata si proprietarul. Tata bea o țuică, eu eram langa el cu un pahar de bragă in față iar Marea Britanie era indaratul tejglelei jucandu-se cu o plăcuță mica din alamă. ”Bre nea Vasile, ii zice lui tata, aseara abia am scapat de scandal...A trebuit sa chem jandarmii...” ”Ce scandal, nea?” face tata cam absent, îndesând tutun in hartie decupata din ziarul Universul. ”Pai, al lu' Mototolea s-a batut cu tiganu-ăla de canta la vioara. Că si-a adus el aminte că lautaru' ii ramasese dator c-o melodie de anu' trecut, de can' s-a maritat sor-sa...Si l-a pus s-o cante ieri...Lautaru' a zis ca el n-are cum sa cante, ca vioara lui nu mai are decat o coarda si că s-astepte pan' o merge la Bucuresti sa le cumpere pe restu de trei...Asa a zis...”. Tata se uita la mine si rade usor ”Io-te al dracu...” apoi da cu limba de-a lungul tigarii, lipind-o perfect. ”Atat i-a trebuit lu' ăsta...S-a dus la masa unde ședea țiganul, i-a luat vioara si i-a spart-o-n cap. I-a dat cu ea de mai multe ori, de-a surda asa... parca nu se mai oprea...I-a facut-o țăndari...A fost mare halimai, cu jandarmi multi... a venit si sefu' de post...Bine c-au plecat pe picioarele lor si ca nu s-au taiat la mine-n pravalie, mai le luam si sangele de pe podele...” „Mda...E bine...” „Azi-dimineata a sters femeia mea pe jos si a gasit asta sub masă - si ridica de pe tejgea placuta cu care se juca....- i-a sarit din vioara, in tămbălăul ăla... Na ma, n-o vrei tu?”...Si mi-o intinde...Iar eu, copil, am luat-o, ce era sa fac...
   Aici tata sfarseste povestea si tace privindu-ma lung. Ma opresc din mestecat si astept sa continue. ”Am dat de placuță ieri, cautand prin dulap dupa niste acte – era in cutia aia de fier pe care scrie Tutun Regal, stii tu... Si m-am gandit sa o aduc aici, sa ti-o dau ție...” Ii multumesc cu o fericire mimată, asa cum fac de fiecare data cand am in minte o multime de nedumeriri. Tata isi baga mana cu grija in buzunarul interior al hainei, scoate un plic micuț, cum sunt cele in care se dau mărțișoare si mi-l intinde ”Na...E aici”. Imi las furculița jos, apuc plicul, il desfac si scot ce e in el...
   Priviti de undeva de sus, suntem eu si tata stand impreuna la o masa din nuc. Pe care se afla acum o placuță de alamă ștanțată cu grija. Pe ea scrie cu litere rotunjite si lungi: Antonio Guarneri, 1735.

Asculta mai multe audio Muzica

My Sharona

   Exista femei care raman in istoria muzicii, nu in primul rand pentru ca au avut legaturi cu unii cantareti.
Ci pentru ca au fost sursa de inspiratie sau li s-a dedicat un cantec care a devenit hit. Asa cum au existat Lucy O'Donnell (care l-a facut pe Lennon sa compuna Lucy in the Sky with Diamonds) sau Leyla ( care in realitate se numea altfel, dar pentru ca era sotia unui bun prieten de-al sau, Clapton a pus acest titlu) asa stau lucrurile si cu Sharona.... Acum mai bine de 30 de ani, Sharona Alperin era o pustoaica de care se indragostise chitaristul trupei The Knack. Ea l-a refuzat, iar el a compus My Sharona...
   Aceasta melodie e genul (rar) care te face atent la ea, din prima. Pur si simplu, dupa ce o asculti, nu o mai poti scoate din minte. Daca esti prins intr-un ambuteiaj si se difuzeaza piesa asta la radio, dai volum 10 si gata!, uiti de porcaria de trafic. Daca fata cu care esti de curand, zice ca a ramas gravida si se difuzeaza piesa asta la radio, dai volum 10 si gata!, abia dupa aceea o ceri de nevasta. Sau nu...
   Sharona Alperin e astazi expert in afaceri imobiliare.
   Astazi, chitaristul trupei The Knack, Doug Fieger a murit.
   Dupa ce am aflat stirea asta, am zis ”Dumnezeu sa-l ierte...”
   Apoi stiti ce am facut?...
   ... Exact!

Valentine's Day

   Ziua Îndragostitilor, mai cunoscută românilor drept Valentine's Day, inseamna in primul rand Mall. Ce loc mai potrivit pentru a defila imbracat in treningul scump care se muleaza fara cusur pe burtă? La care, firește, se vor asorta pantofii ăia buni, de friptură. Pisy va fi sunata de pe telefonul Vertu si lamurita ca in Mall e cald, deci sa-si ia tricoul cu strassuri (care se potriveste cu ceasul D&G) cu vedere la rinichi si la silicoane (cuvantul ăsta si-o avea radacina in silly?...).
   In al doilea rand e o excelenta ocazie pentru un tatuaj – ea va alege un simbol tantric sau aramaic sau un zen, ceva... Va arata intr-un catalog o litera cu o forma complicata si va cere ca semnul de pe corpul ei sa fie identic, definitiv si cat mai la vedere. Ce conteaza ca domnul care face inscriptii in piele a facut lista cu literele inspirandu-se de pe eticheta unei conserve chinezesti din carne de porc...
   Valentine's Day mai inseamna si petrecerile din cluburi unde indragostitii se imbata năpraznic cu Red Bull si whisky.
   Și apelativul ”prințeso”.
   Si mașini tunate.
   Si ”y”-ul ce se pune in unele nume românești (de ex. Gaby, Ady, Niky dar am vazut si chestiuni mai indraznete, gen Soryna, Crysty sau Yonuț).
   Si un bun prilej de socializare a beizadelelor acefale crescute in case cu etaj dar fara bibliotecă.
   Nu in ultimul rand, 14 februarie inseamna sa execut o comandă. La ordinul ”Serbați iubirea!” eu sa ma supun fara crâcnire, intocmai si la timp... Chestiune cu care, nu numai ca nu sunt de acord, dar ma si irită ușor...

   Iar pentru ca aceasta zi e atat de importanta, eu cred ca Valentine's Day ar trebui sa aiba un imn. Da, da, ... eu cred ca cel mai potivit ar fi ăsta:

Jurnalul unui poligam. Ziua intai (si ultima) ( V )

EPILOG

Dormitor. Noapte. Eu si ele, nevestele mele, bagati in pat si inveliti. Camera de filmat face o panoramare. Pleaca de la talpi, urca pe albul absolut al plapumii-cadou, trece de bărbiile noastre si se opreste pe poza de la capul patului. O poză sepia in care sunt eu imbracat in costumul ăla bun, bleumarin... Si voi doar cu flori in păr. ..
O poză in care suntem toti fără mâini... Fotograful a facut intentionat asta, ca sa nu lase cluuri (v-am spus eu ca fotografii sunt baieti destepti; ei stiu ca mainile sunt cele mai expresive părți ale unui om, după ochi )... De ce-ar fi lăsat indicii? La urma urmei, din tot ceea ce vede, lumea intelege doar ce vrea. Sau doar ce vor unii (mai tari in gură, mai obraznici, nu neaparat mai bine pregatiti) ca ea sa inteleaga... Asa se face că, mai intotdeauna, oamenii vor judeca poze trunchiate, nu oameni intregi... Nu stiu de ce se intampla așa - din comoditate, din ură oarbă, din prostie pură, sau pentru ca oamenii sunt grabiti si n-au timp sa se gandeasca la alții.
Si de ce-ar face-o?, aveti dreptate...
Dar, vor fi si unii care vor pricepe. Acestia sunt cei atenti. Cei care judecă cu mintea lor, nu cu a altora... Cei care stiu sa vada dincolo de o poză ciuntită...
Acestia vor fi nepotii mei: Vera, Chuck si Dave...

SFÂRȘIT

Asculta mai multe audio Muzica

Jurnalul unui poligam. Ziua intai (si ultima) ( IV )

(continuare din numarul trecut)...Am intra in casa toti, eu si voi, fericiti dupa o zi plină - uite ca se poate fericire si fara shopping... Si v-as invita in bucatarie, locul unde e intotdeauna cald si unde se iau deciziile cele mai importante intr-o familie, pentru ca as avea sa va daruiesc ceva... V-as pune sa va asezati, care pe unde puteti, nu ma deranjeaza daca stati cu fundul pe masa sau rezemate de tocul geamului, important e sa stati confortabil... Iar eu m-as duce in baie, mi-as da cu mana prin păr si cu Terre d'Hermès pe gat si as reveni langa voi purtand in brațe o cutie grasă, legata cu fundă roșie... Voi ati face ochii mari iar eu as lasa-o jos, cu grija...Mi-as drege vocea in timp ce voi ati inceta sa va foiți si as ține un speech care, evident, ar incepe cu dragele mele...deci ”Dragele mele, astazi e o zi pe care eu, de fiecare dată, o intampin cu emoție... E data la care sarbatorim mariajul nostru... Va aduceti aminte, desigur, m-am casatorit cu voi in aceeiasi zi, dar in ani diferiti, pentru ca e mai ieftin asa – ganditi-va ce ar fi insemnat sa va dau la toate, de fiecare aniversare, cate un cadou... (aici, asistența râde ușor, mânzește;eu imi trag sufletul si continui)...E un dar special, la care am muncit ani de zile, pentru un eveniment atat de aparte cum e cel de azi... Pentru ca nu ma pricep la vorbe - am intotdeauna trac - am sa...am sa va dau cadoul... (ma aplec si desfac incet funda, dau la o parte capacul cutiei, scot obiectul....Obțin efectul scontat: ”Aaaa!...Oooo!...Nțnțnț!...”)...
Da, dragele mele, e o plapumă! V-am facut cadou o plapumă! Una mare, cat sa ne acopere pe noi toți... Pe voi, si pe mine intre voi... (aplauze anemice) Ce inca nu stiti, dragele mele, e ca pătura asta e personalizata, ca sa zic asa... Ea reprezinta o particică din fiecare... Nu, nu e plină cu fulgi de gîscă asa cum ati gandit...(pauză de efect) Ea este umplută, dar umplută!, cu părul vostru pubian...” (aici unele mai timide roșesc; altele raman cu gura cascata; cele mai indraznete, pufnesc in râs...Pentru a le năuci si mai tare, creez efectul Bogart. Adica imi aprind o tigara si ies din camera.)...
...As reintra in bucatarie dupa ce mi-am fumat gitana si as da-nainte cu speech-ul... ”Acum se explica multe, asa-i?... Foșnetul neobișnuit al păturii, ușor metalic...Greutatea ei... Iar atingerea ei ma duce cu gandul la imponderabilitate, e singura senzatie cu care as putea-o compara... Dar, acum stiti de ce intarziam eu dimineata la micul-dejun (mai ales ca in ultima vreme erati posesive, acaparatoare, urcatoare, erati ca niste femei-liană) ... cand unele erati ba sa va verificati mailul, ba la dușuri, ba in gradină să culegeti spanac să mi-l puneti pe prispă, eu ”lucram” la plapumă. Eu cautam semne ale năpârlirii voastre...Ale trecerii voastre prin timp...
De-ati pricepe cat de mandru si de bucuros sunt ca ma ingaduiti alaturi de voi – ca imi suportati nazurile, excesele, tacerile...Mi-as dori sa va pot spune asta clar si raspicat. Sa nu existe dubiu...Sa va urlu ca traiesc intens numai atunci cand va am. Cand va stiu. Cand va intuiesc miscarile... Fiecare imi dă ce alta nu are – si tot așa... e ca intr-un carusel... Iar luate impreuna imi oferiti ceva de care am neaparata nevoie ca sa traiesc - contrastul....Iar contrast se numeste acel ceva care echilibreaza haosul care e dincolo de gardul casei mele...
Dragele mele, va iubesc...
Pe toate.

Asculta mai multe audio Muzica

 

(va urma)

L'été indien

Eram mic si eram la mare – se poate spune si asa, desi suna ciudat. Stateam lungit pe plaja intre parintii mei. Mama citea o carte, mi se pare ca un policier, un Haralamb Zincă ceva, si fuma BT. Tata rasfoia un ziar si tinea in gura un creion cu care se juca; cred ca ducea dorul tigarilor intrucat se lasase de fumat in noaptea de Revelion (am fost de față la acel moment. Eram in bucatarie, el isi aprinsese un Dunhill dintr-un pachet pătrățos de un roșu atat de viu incat parea neverosimil si se uita pe fereastra. Eu ma uitam in gol, ca deobicei, si nimeni nu vorbea. La jumatatea țigării, tata s-a uitat la mine și mi-a zis ca unui om mare, de parca as fi fost vreun coleg de serviciu de-al lui, ”gata! de azi nu mai fumez!” . Și a stins-o. Nici pana in ziua de azi, 9 februarie 2010, nu s-a reapucat).

-  Auzi ce zice ăsta aici, ca vinde acordeon Hohner 120 de bași la preț convenabil, citeste tata din ziar, cu glas tare

-  Ma vezi cantand la acordeon?...ii raspunde mama, neluându-si ochii din carte

-  Nu, ma gandeam ca poate pentru Mircescu...

Am devenit atent - era viitorul meu in joc.

-  Nu...nu cred..., i-a raspuns mama continuand sa parcurga randurile de parca citea acolo raspunsurile care trebuiau date...Pai nu   i-am luat trombon si l-a facut praf?

Nu facusem eu nimic praf ! Trombonul se stricase singur, ca sa zic asa...Adica statuse undeva intr-un loc unde era umezeala si coclise. Capatase o nuanta frumoasa, verzuie, chiar la muștiuc. Cum sa imi bag eu chestia aia in gura si sa cant?...

-  Da, ai dreptate, a inchis tata discutia... Mai bine ii luăm o pereche de blugi...daca tot s-au inventat...

Mama a ridicat privirea, s-a uitat la tata cu drag si a râs. Am surâs si eu cu gandul ca voi avea primii mei jeansi - as fi vrut marca Jordache, pentru armasarul desenat pe buzunarul din spate si pentru ca iubitul-student al matusa-mii avea de-astia.

La Radio Vacanta, o doamna cu voce frumoasa anunță ca un cantaret francez a ”incetat din viata in urma unui atac cardiac”... Tata isi scoate creionul din gura si devine serios, semn ca ii pare rau ca omul murise si ca stie despre ce cantaret e vorba - ma mir, ca lui ii placeau numai britanicii si americanii, aveam acasa benzi intregi de magnetofon numai cu rock si twist... Iar mama a inchis cartea si a zis ”săracul...”, semn ca si ei ii păsa ...

Numai eu nu auzisem inca de acest cantaret si zambeam, visand la noii mei blugi.

Acum, ma gandesc ca a fi copil e o scurta bucurie pe care ne-o face Dumnezeu pentru a ne vedea zambind. Mai tarziu are ocazia mai rar...

Asculta mai multe audio Muzica

Romania, luată in plin

   Am citit comentariile dumneavoastra la scrierea Despre admiratie in Raiul meu beteag si recomand celor care intra pe acest blog sa faca la fel. V-am simtit amaraciunea, disperarea, iar la unii, impacarea cu situatia. Am trait senzatia de frig, citindu-va randurile. Si de amăreală in gât, asa cum iti dau unele vitamine...
   Da, vremurile astea au scos din unii oameni tot ce era mai distructiv, mai rău, mai viclean. Asta e realitatea zilelor noastre, in țara mea. Asa stau lucrurile, cum dumneavoasta si eu am spus-o, și nu altcumva! Pentru ca noi traim realitatea, nu ne prefacem. Noi luam Romania in plin, nu ei...
   Sigur, situatia va fi alta cand pe mormintele lor vor fi bălării înalte, cu radacină pivotantă.
   Ca si pe ale noastre, de altfel...

Asculta mai multe audio Muzica

Despre admirație în Raiul meu beteag

   Mi se pare ca in țara mea se traiesc vremuri bezmetice in care nu mai exista nici macar admirație. Si față de cine as avea eu acest sentiment?... In afara de o mână de oameni, ce gasesc uitandu-ma in jur?
   Politicieni care ma sfatuiesc sa strang cureaua, desi la ei in curte cresc Jeep-uri... Tot ei dau solutii si rezolva situatii, desi e știut că majoritatea lor e alcatuita din oameni care au esuat lamentabil in meseriile pe care le aveau. Ei sunt cei care ziua ies cu soțiile, tinandu-le de mana pana si in cabina de vot, iar noaptea se fac de râs in patul unor puștoaice de 20 de ani... 
   Deschid radioul si aud bărbătuși convinsi ca vorbind gâjâit si cu cat mai putine vocale, ascultatoarele vor avea fiori. Ei sunt cei care pun oamenilor muzică, dar stiu despre Rolling Stones doar ca e o formație in care canta un tip cu gură mare...
   Pe tarabe, ziare colorate cu istorii despre X si Y. In general, acestea sunt personagii grotesti...De care nu stii daca sa razi sau sa plangi...De care, culmea!, nimeni nu e interesat!... Si totusi de ce apar pe prima pagina? Eu am doua banuieli: sunt prieteni cu ăia de tot scriu despre ei, si doi, lumea trebuie sa râdă de cineva... X-șii si Y-cii sunt aceeiasi de atâția si-atâția ani , timp in care s-au combinat intre ei. Tocmai acest amestec continuu si la vedere, aceasta viermuială creeaza impresia ca sunt numerosi...fals! Ei sunt un pâlc... Un pâlc de mucea-flaimucea.
   La TiVi apar, din ce in ce mai des, copii debusolati si fugiti de acasa direct in Capitală. Au auzit ei ca aici e locul in care se-ntampla lucruri...Ca aici sunt petreceri mondene, pozari multi si covoare roșii... Dupa ce copilele vor iesi imbujorate si cu genunchii vineți din birourile șefilor, vor fi preluate de cei de la serviciul marketing care le vor transforma imediat si fără milă in ”vedete”... Fără milă le vor picura zilnic in urechi vorbe veninoase de genul ”e de ajuns sa apari si gata!, concurenta va fi infranta...esti deja legendă, crede-ma...” . Fără milă le vor aranja interviuri in ziare bulevardiere si shooting-uri pentru reviste glossy... Am scris fără milă, pentru ca va imaginati ce inseamna pentru psihicul fragil, in formare, al unor puști de 18-20 de ani că oamenii ii recunosc si le cer autografe?...Dumnezeu-Tatăl e mic copil față de ce cred tinerii aceia despre ei înșiși... Acelasi serviciu marketing si aceiasi sefi vor scuipa aceste stele pitice de pe ecran, dupa doar un sezon... Si ele se vor intoarce acasa la parinti (asta in cel mai fericit caz) căzând in depresii si mirandu-se de ce lumea din orasul lor le intreaba ironic, direct si necruțător ”ai vazut vedeto, că n-ai facut nimic la Bucurestiu' ala al tau?”...
   Dar poate ca vor ține puțin vremurile astea prin care trec si țara mea se va face bine... Secrețiile dense, vâscoase care alcatuiesc stratul de jeg vor fi inlaturate si vor iesi la iveala caractere si performanțe. Ni se vor intoarce acasa olimpicii si muncitorii seriosi. Vom incepe sa construim si sa admiram... Dar ma-ntreb, vom trai admirația asa cum se cuvine, pana la capat?...Adica, daca Al Pacino ar fi român... poate ca ar juca la Bulandra cu casa inchisa, dar oare n-ar locui intr-o garsoniera dintr-un bloc cu bulină roșie?...

Asculta mai multe audio Muzica

Jurnalul unui poligam. Ziua intai (si ultima) ( III )

..............
   Iar cand ceasul ar bate de patru fara un sfert, am pleca, pâș-pâș... Am iesi in fața Bibliotecii unde am găsi-o pe cea mai varstnica dintre voi (data afara din BCU in urma unui regretabil incident) stand la umbra, intr-o stație de getaxuri – la intoarcere, va trebui sa luam cateva, ca sa stam comod. Dar, inainte de a pleca, eu o s-o rog pe aia mijlocie (care are ochi buni) sa ne faca o poza cu telefonul ei mobil din fața Bibiotecii catre Palatul Regal, acolo, la statuia călare a Regelui Carol I. Eu si voi, restul nevestelor, am sta aliniati, cuminti, fara sa ne punem pe la spate cornițe. Am zambi ale noastre zâmbiri, aratand cat de important e să arați lumii-ntregi că n-ai nicio apasare (luâindu-ne in serios mimica feței, cativa trecatori ar muri acolo, pe loc, de inima rea – că de ce noi suntem fericiti si ei nu? Că sigur am facut noi ceva suspect de ne merge atat de bine...Ca, in general, de ce noi da si ei nu?... stiti dumneavoastra stilul... e tipic).... Iar ea, mijlocia cu ochi buni, cand sa apese pe buton, ar intreba (parc-o aud!...) ”are ceva că e calu intors cu curu' la noi?”...
   Si astfel, ar iesi o poza de nota zece: eu si voi, toate nevestele mele, fericiti, in aer liber, culți... si un cal aratandu-si curul generatiilor viitoare...
   Apoi, am pleca spre casa in formatie de randunică cu masinile alea galbene si pistruiate – in prima si-n ultima ati fi voi. Iar eu in cea din mijloc - doar eu cu soferul de taxi care mi s-ar parea ca seamana cu Regina Angliei. La cheile bagate in contact ar avea atasata, ca breloc, o coada de raton lunga de vreo 25 de centimetri, groasă si vărgată. L-as intreba daca si-a bagat vreodata cheile in buzunarul din față al pantalonilor lui strâmți?...S-a dus asa, la soacra-sa in vizita?...(sunt sigur ca a facut-o! Eu as face-o, pe cuvantul meu de onoare! Eu mi-as baga două, in ambele buzunare!...) Dar el ar alege varianta ignobilă si ieftina, de a ma minti - mi-ar zice ca nu, n-a-ncercat!... Asa cum e si normal sa se intample, i-ar creste nasul si ar deveni o combinatie ciudată de Regina Angliei si Pinocchio...Apoi, a ar roși de jenă că mi-a livrat o asemenea născocire si, ca sa se reabiliteze in fața unui client atat de important cum sunt eu, mi-ar spune urmatoarea istorie: ”odata, cand traversam Parcul Cișmigiu, pentru a avea mainile libere ca sa tin ziarul Dilema si sa-l citesc in mers, mi-am bagat cheile cu brelocul „coadă groasă de raton” in buzunarul din spate al pantalonilor. Trecand printr-un luminiș, i-am starnit pe cativa scatofili deghizati abil in pensionari-șahiști – stateau la cate o mutare o juma de ora, cand de fapt, ei erau la agatat de oameni nevinovati si creduli (”Nu vreti o bomboana?”... Si hap!, le plasau victimelor inocente o pastila de Ciocolax – aveau si Laxatin si Tisasen, tâmpiții dracului...) – si m-au alergat perverșii ăia tot parcul, pana hat-departe spre biserica de pe Schitu Magureanu...pana cand am scos brelocul si le-am aratat ca nu e ce credeau ei... ”
Eh, da...si daca nu l-as opri, probabil ca ar intra in niste detalii care nu m-ar mai interesa – de aceea l-as intreba brusc daca stie sa suduie ca un birjar, avand in vedere natura meseriei lui... Profitand de raspunsul lui afirmativ, am incepe un concurs cu titlul ”Cine pierde, plateste cursa!”. Si ne-am apuca sa injuram urmatoarele categorii: pseudo-politicienii, pseudo-fotbalistii, pseudo-vedetele si cam tot ce e pseudo in tara asta (deci nu prea ne-ar ramane nimic...poate doar relieful si bogatiile subsolului). Pentru ca ne-am prinde temeinic in acest joc matur (un joc al mintii pot spune, intrucat nu poti da in mă-sa oricum, ci trebuie sa ai imaginatie, sa inventezi trucuri si pozitii in care sa le pui rudele celor vizati etc...) am injura pana am face spume la gura. Tocmai de aceea, din cand in cand, am trage masina pe dreapta, am scoate-o din viteza, am pune-o pe avarii si am arunca spumele. Si uite-asa, din patru opriri, am ajunge in fata casei (ce chestie... sa ajungi undeva ”din opriri”...ăsta-i suprarealism...) Aici, pe trotuarul din fata casei, Regina Angliei - Pinocchio mi-ar cere banii pe transport (am pierdut pariul, da!...de necrezut...). Auzind asta, dupa cateva momente de tacere, eu as da aerul afara pe nas... as apleca usor lateral capul... si i-as da replica soferului de taxi : ”Are you talking to me?”...
 

- va urma -

 

Asculta mai multe audio Muzica