Marti, voi posta cea de-a treia parte din Jurnalul unui poligam - ziua intai (si ultima). De marti incolo, fiecare episod va fi alaturat, in aceeasi pagina, celui anterior. M-am gandit ca aceasta varianta e optimă pentru continuitate si o mai buna intelegere a textului. In plus, usureaza lectura.
In alta ordine de idei, va multumesc ca imi acordati atentie. Grație dumneavoastra, acest blog a ajuns in foarte scurt timp pe locul 20, cu o urcare de 24 de pozitii in numai o saptamana, ceea ce este incredibil. Dar, mai avem pana acolo,sus... pentru ca “It's harder than it looks/It's a long way to the top/If you wanna rock 'n' roll”... Ce, nu-i asa?
Si pentru ca nu poti intra si ramane in acest lăcaș de cultura (ce clișeu...) decat respectand o anumita conduita, noi am tine seama de asta. Una dintre conditii ar fi sa vorbim incet - asa cum procedeaza oamenii educați si aristocrații (și cei pe care îi doare-n gât...) Deci, as intreba-o pe fata de la recepție, in șoapta: ”unde găsim floricele si cocacola?” Iar ea mi-ar face un semn delicat, din incheietura mainii, care s-ar traduce prin ”in stanga, dupa acel ghiveci, gasiti tot ce va trebuie iar daca mai aveti nevoie de ceva, sa-mi ziceti!” ...
Am sta toti la rând, voi clevetind (șoșnit, bine-nțeles) iar eu intrebandu-ma daca sa iau cate o galetusa pentru fiecare, sau două?... Si cand as ajunge față-n față cu vanzatorul, l-as intreba barbateste: ”Floricele aveti?”, apoi v-as privi cu coada ochiului cum chicotiti ca niste pui de manguste ce sunteti si roșiti ca-ntotdeauna cand zic aceasta poantă care e preferata voastră (si a mea, trebuie sa recunosc...) Si am ocupa noi un rand intreg la BCU, la etajul 3, in sala Constantin Radulescu-Motru (cea mai vârstnica dintre voi, intarziind la toaleta s-a ratacit de noi...si cand a intrebat de sala Radulescu-Șmotru, au dat-o afară...Bine i-au facut! Nu te poti juca cu cultura!)... Și cum am bea noi toți bautură din aia cafenie si gazoasă, voi râgâind discret, in pumn, iar eu in gand, pentru ca sunt un domn...
Apoi as incepe sa va citesc din cartea mea preferata care este.....(imi pare rău, dar nici aici nu dau nume... si iar vor fi comentarii ”hai domnule M., zi-ne ce carte ai ales sa le citim si noi la ale noastre!”... Si iata cum, in felul asta, am descoperit că nu numai mie ci si multora dintre dumneavoastra, ne place cartea...și poligamia... Ooppss!)... As parcurge randurile scrise cu caractere garamond, incet sau rapid, dupa cum cere actiunea. Fără efort si dozandu-mi respiratia, ca un cititor profesionist. As fi un narator delicat, coborandu-mi vocea pana la șoaptă ca sa va rascolesc fin intimitatea de care nici nu mai stiati de-o vreme incoace... M-as uita din cand in cand pe deasupra marginii de sus a cartii, dar nu ca sa verific daca sunteti atente ci pentru ca vreau sa va vad visând cu ochii deschiși... E una din rarele bucurii din viata mea – nu, nu... nu sa va fac sa visati, asa cum gresit ati crezut... Ci să vă văd atente...
Iar cand ceasul ar bate de patru fara un sfert, am pleca, pâș-pâș... Am iesi in fața Bibliotecii unde am găsi-o pe cea mai varstnica dintre voi (data afara din BCU in urma unui regretabil incident) stand la umbra, intr-o stație de getaxuri – la intoarcere, va trebui sa luam cateva, ca sa stam comod. Dar, inainte de a pleca, eu o s-o rog pe aia mijlocie (care are ochi buni) sa ne faca o poza cu telefonul ei mobil din fața Bibiotecii catre Palatul Regal, acolo, la statuia călare a Regelui Carol I. Eu si voi, restul nevestelor, am sta aliniati, cuminti, fara sa ne punem pe la spate cornițe. Am zambi ale noastre zâmbiri, aratand cat de important e să arați lumii-ntregi că n-ai nicio apasare (luâindu-ne in serios mimica feței, cativa trecatori ar muri acolo, pe loc, de inima rea – că de ce noi suntem fericiti si ei nu? Că sigur am facut noi ceva suspect de ne merge atat de bine...Ca, in general, de ce noi da si ei nu?... stiti dumneavoastra stilul... e tipic).... Iar ea, mijlocia cu ochi buni, cand sa apese pe buton, ar intreba (parc-o aud!...) ”are ceva că e calu intors cu curu' la noi?”...
Si astfel, ar iesi o poza de nota zece: eu si voi, toate nevestele mele, fericiti, in aer liber, culți... si un cal aratandu-si curul generatiilor viitoare...
Mie imi pare rau ca nu se-ncurajeaza poligamia. Eu as fi ”pentru”!... Ar fi grozav! Imi si imaginez o poză de grup, intr-un studiou foto profesionist, cu aparate si trepiede, blende si umbrele, șuruburi și piulițe... Eu cu voi toate, nevestele mele, in lumina reflectoarelor - e tot ce mi-am dorit in toata viața mea! Eu, imbracat cu costumul ala bun, bleumarin ca ochii lui Liz Taylor si voi doar cu flori in păr!.. Și-n jos cu ce vreti voi (intotdeauna a fost asa... e un bou ăla care crede altfel. E si mai mare bou ăla care incearca sa schimbe...) Eu, intr-o pozitie demnă dar comodă, stand pe un jilț imbracat in catifea sângerie si voi in picioare, una mai aplecată peste umărul meu, alta mai cu pieptul inainte, strajuindu-ma si ocrotindu-ma asa dupa cum o duce mintea pe fiecare...”S-o faci sepia!” i-as zice fotografului – iar el ar zambi intelegand din mers (fotografii sunt baieti destepti) ca nu vreau ca nepotii mei, Vera, Chuck si Dave sa se prinda ca eu eram atat de palid si nevestele mele asa de rosii in obraji... Si blitz-ul ar clipi iar el ne-ar zice sa venim dupa poza in aceeasi dupa-amiaza, ”asa, mai pe la 4”... Si am ieși de la studiou incolonati si zicand un ”pa” scurt si sobru - intai eu! Ca d-aia sunt barbat! Dupa care ati zice voi ”la revedere” simultan ceea ce ar face ca salutul vostru sa sune ca un cor de surde.
Am pleca toti la ZOO, ca in locul ala imi place mie mult (și-mi mai place-n cimitire, dar nu era sa va duc acolo azi, de ziua voastra), iar aia cea mai mica dintre voi ar vrea sa mergem direct la cușca maimuțelor. Ar arata cu degetul si ar zice tare ”Uite-o pe asta ce seamana cu (...) ” - si ar spune numele uneia dintre voi. Un nume pe care nu vreau sa-l fac public intrucat iar vor fi 174 de comentarii cu ”eu cred ca nevasta aia mare a dumitale se numeste X pentru ca...” - si aici ar urma un sir intreg de argumente, unele foarte solide... Apoi, cea mica le-ar da cate o banană atat celorlalte soții ale mele, cât si urangutanului-șef (pe care, am inteles de la ingrijitor, ca-l cheamă Darwin)...
Si cum vizita la ZOO s-ar incheia rapid iar pana la ora 4 ar mai fi timp, eu v-as recomanda sa mergem la Biblioteca Centrala Universitara sa citim o carte... Da, exact! Precum am spus, o carte, nu câte o carte. Adica eu sa lecturez si voi sa ma ascultati... La auzul acestei propuneri, voi ati chiui atât de închegat si armonios, ati sări în sus de fericire si ati da atât de viguros din cap că ”da” (numai bulgaroaica ar da din cap in semn ca ”nu”, ceea ce in limba ei inseamna ”da,vreau!”) incat ati topi si inima din mine...
Am merge asa, eu țanțoș și voi țopaind in spatele meu, pe la hotelul Hilton si prin fața Atheneului Român. Si am traversa strada C.A.Rosetti, pe muzica asta:
Pentru mine este o placere vizita la stomatolog, intrucat doctorita mea are o particularitate. Are mainile neobisnuit de calde - daca temperatura unui om sanatos e de 37 de grade, mainile ei cred ca au 57... Dogoreala din ele iese până si prin manusile chirurgicale pe care le poarta atunci cand imi umblă in gură.
Iar de fiecare data cand imi atinge limba, am momente de sinceritate. Față de ea si față de mine...
Daca as avea mai multe neveste, ea ar fi una dintre ele.
De miercuri incolo, voi posta aici, pe blog, Jurnalul unui poligam - ziua intai (si ultima) -
Eu sunt singur la parinti dar, cand eram copil, as fi vrut sa am o soră mai mare - și mă gandeam ca ea să fi fost Romy Schneider....Da, chiar mă rugam la Dumnezeu pentru asta. Ziceam asa: ”Doamne-Doamne, adu-o pe Romy pe la noi si fă-o să nu mai plece. Să vină cu doua geamantane la ușă, să le lase jos, să sune si să iasa mama. Si să le vad eu cum se imbratiseaza si lacrimeaza una pe umarul celeilalte, pana ce i-ar zice mama ”acum hai in casa...sa nu mai stam aici pe hol, ca e curent”. Si sa mearga cu ea de mana prin vestibulul ala ingust care dă-n bucatarie, unde ar gasi-o pe bunică-mea cu cafeaua deja pregatita pentru trei persoane ”Vezi?... ar fi zis ea, ti-am spus ca trebuie sa ne vina astazi cineva in vizita...Ca nu degeaba mi se bătea mie ochiul stang”...Si ce s-ar mai fi pupat toate si ce-ar mai fi tras inca o repriza de plans, ca niste femei sensibile ce sunt...Apoi mama i-ar fi zis lui Romy ”Hai sa-l vezi pe Mircescu, sa vezi ce mare s-a facut!... Si ea ar fi venit in camera unde as fi fost eu meșterind la undițele lui ăl bătrân si m-ar fi-ntrebat simplu si omeneste ”Ți-a fost dor de mine?”...Iar mie mi s-ar fi pus un nod in gat că deh, copiii sunt mai buni la suflet si plang din orice, apoi ti-as multumi, Doamne, ca mi-ai adus-o acasa pe sora mea... Tiii!Ce m-as mai fi bucurat!... Apoi, voi toate trei ati fi mers in bucatarie la cafele si povesti, iar eu as fi tras cu urechea si m-as fi bucurat auzind ca Romy vorbește acum cu un baiat de care mie imi place mult si pe care il cheama Delon. Si, ma gandesc eu, daca si el o iubeste pe ea, inseamna ca o să vină in vizită pe la noi... Ce barosan ar fi! Ce pregatiri ar fi! Ce zaiafet!...Bunica o sa-l trateze cu dulceata din aia buna, de visine, din care mie-mi dă rar. Iar bunicul l-ar tutui din prima... I-ar zice Alin, in sus, Alin in jos, c-o fi, c-o păți... Si i-ar face capul calendar cu pescuitul ăla al lui si i-ar explica cum e cu placerea de a scoate peștele din apă cu minciogul (odata, povestind si eu in fața rudelor, i-am zis uneltei respective mingiac, chestiune care a starnit ingrijorare ”de unde stie dragă ăsta micu cuvinte d-astea?...ia verifică, cu cine se joaca...” ). Si mai stii, Doamne, de ce cred eu că ar fi bine ca Romy sa fie sora mea mai mare?...Pentru ca m-ar lua cu ei la film – am merge la cinematograful Buzești, sa vedem filmul Piscina, cu ei doi in rolurile principale. Iti dai seama cum ar fi, Romy si Alain si pe ecran dar si in sală, la cinemaul Buzești, pe rândul 12?... Pfuaaa! Ce mai spectacol!....
Apoi, in seara aia frumoasa de vara, dupa film, ne-am intoarce pe jos acasa....Si lumea s-ar uita cu admiratie la noi, iar mie mi-ar creste sufletul de mandrie ca am o sora asa de frumoasa si de fină, imbracată atat de elegant cu rochia aia de culoarea nisipului, ca sa se asorteze nemaipomenit cu ochii ei verzi... Ne-am plimba pe Bulevardul Griviței, apoi pe strada Petru Poni si am iesi in bulevardul Duca, in statie la 182...Stii Tu, Doamne, de care statie vorbesc... de aceea in care ai dat Tu voie sa fie un magazin care are in vitrină animale impăiate – că d-aia sunt singurul care asteaptă autobuzul intors cu spatele la strada, anormal, pentru ca mi-e frica sa nu sara dihăniile alea pe mine... Asa de fericit as fi daca ai face-o pe Romy Schneider, sora mea mai mare...Hai, Doamne, te rog!...Ca numai tu poti sa faci asta...”
Asa imi amintesc ca ma rugam, cateodata, cand eram mic...
Acum, m-am mărit...si nu mai e la fel...
Cinematograful Buzesti e o ruină din care nu se mai intelege nimic...
Din cine stie ce motiv, mama si bunica mai plang din cand in cand...si-atunci afară plouă...
Iar sora mea cea mare, e langa tine Doamne, ca Tu ai vrut asa...
Si, mai ales in noptile cand eu am lungi si chinuitoare insomnii, o aud pe Romy cum te roaga ”Doamne-Doamne, adu-l pe Mircescu pe la noi si fă-l să nu mai plece...”
Mircea Badea este un amar. Este un ludic care incearca sa traiasca aici, in Romania, printre coloși de lut. Este atât de deștept incât se ia peste picior in public si atat de copilaros incat sa-i si placă... Mircea Badea este atât de apreciat, incat isi permite toate astea - cum ar spune englezii, el are ”licence to kill”...
De cand el mi-a anuntat blogul, acesta are un trafic impresionant. Cei mai multi se bucura de ce văd aici. Unii fac presupuneri – ba ca in spatele acestui pseudonim ar sta o femeie, ba un barbat care lucreaza in sistemul medical, ba Cristian Tudor Popescu...Nimic adevarat! Ceea ce conteaza este senzatia de bine pe care o am, atunci cand imi spuneti că scrierile mele v-au produs o reactie... Si atunci cand fotografiile mele reusesc sa va transmita ce eu insumi am simtit cand am apasat pe declanșator... Iar cand va mișcă (și nu vă bâțâie...) muzica aleasa de mine, e de-a dreptul grozav. Toate sunt multumiri pe care am ținut sa vi le transmit – e singurul motiv pentru care va scriu azi toate acestea.
Si inca ceva... Stiu ca, pana la urma, se va afla cine stă dupa acest nume fals. Voi spune eu. Dar nu e momentul acum ( tot atat de bine, ar putea fi maine sau niciodata).
Deci, ramane cum am stabilit: Paul Radu Mircescu poate fi oricine.
PS: Nici iubita mea nu stie ca se culca cu Paul Radu Mircescu, desi-l citeste...si imi mai povesteste cateodata, despre ce a mai scris....
Nu am vazut demult ceva care sa ma impresioneze asa de tare cum a facut-o un scurt-metraj.
L-am vazut astazi si il postez la finalul acestei scrieri.
Are o imagine impecabila. O muzica aleasă. Un montaj neverosimil...
In film, nu apare decat un om. Un barbat imbracat elegant, caruia nu i se vede fața. Un fotograf.
Un solitar.
Acest film e despre forme, culori si stări.
Dar pentru a-l vedea, trebuie sa fiti intr-o anumita dispozitie.
Iar daca nu o aveti, mai bine nu va uitati - ati pierde timpul...
Dar daca sunteti pregatiti, activati fullscreen-ul si stingeti lumina.
Si dati play...
Avionul a decolat de pe Fiumicino-Roma si deja intre mine si pamantul verde-maroniu e un voal de nori. Stau lângă un italian gras care se tot freacă la ochi – imi aduce aminte de oamenii in vârstă care odata iesiti din sala de cinematograf numai asta fac până la stația de tramvai. Stewardeza e cam plinuță – dacă ar avea celulită (si cred că are...) pulpele i-ar semăna cu niste plăpumi din alea vechi, bătute din loc in loc cu nasturi. Are ochi care se miscă rapid, ca ai unei nevăstuici, si-i place aurul...Ii place atat de mult incat are inele pe aproape toate degetele care se văd – cred ca regretă că s-a nascut doar cu 10... Stewardul e tânăr, tuns cu țepi si am impresia ca-l place pe tipul care stă pe locul din fața mea - ”O cafea doriți? Dar un ceai?”...”Puteti lasa aparatoarea de la hublou, daca va deranjeaza soarele”...si alte ”sigur ca da” – uri și ”cum sa nu” – uri din astea... Mă uit la ceas - în doua ore si ceva ajung in Bucuresti...Asta e!...
Inchid ochii si ma-ntorc in lumea din capul meu. Daca ar fi sa rezum la o singura senzatie din toate (atat de diferite) pe care țara asta mi le-a oferit, care ar fi aceasta?... E greu de spus, e foarte greu...Si totusi, de acum inainte, cand ma voi gandi la Italia, am sa spun că e țara in care nu se poate muri.
Am o prietenă pianistă. O pianistă ”de muzică clasică” (până la ea, nu stiam că se poate eticheta si așa) iar asta inseamnă că știe cu ochii inchiși partituri intregi de Mozart, Beethoven, Liszt, dar nu poate cânta boogie-woogie... Cu ceva timp in urma, m-a invitat la un concert de-al ei, pe care-l organiza Institutul Cultural Român. Nu in Roma, asa cum e normal să vă asteptati (suntem doar la Jurnalul italian, nu?...) ci intr-o altă capitală a unei civilizate țări europene.
Inainte de prima piesă, a ținut spici un domn tinerel (in jur de 30 de ani), subțirel (in jur de 70 de kilograme) si cu ochelari (in jur de 2 dioptrii). Si a vorbit...si a vorbit...si a povestit despre cate face si drege onor Institutul si cum contribuie decisiv prin actiunile sale viguroase la raspandirea culturii romanesti peste hotare... Domnul in cauză a umplut aerul cu astfel de laude indecente si profund neinteresante (oamenii venisera acolo pentru a asculta muzică...) timp de aproape o ora!...O oră!, va imaginati ce spun?... Unii mai indrazneti au iesit din sala să tragă o țigară iar unii mai in vârstă au adormit pe bune (chiar in fața mea, un domn pusese capul pe umarul soției sale si rămăsese așa...). Eu plecam de tot dacă nu aș fi avut proasta inspirație să ma asez undeva intr-un colț, iar ca sa ies ar fi trebuit sa scol tot randul...Deci am suportat tot acest supliciu punandu-mi obsesiv o intrebare: Pentru pălăvrăgeala asta e remunerat din banii mei si-ai tăi, domnul cu ochelari?... Chirie plătită, salariu gras și alte înlesniri la tânărul, pentru fornăieli d-astea prețioase, cu asistență... Bravos națiune! Halal sa-ti fie!...
Si acum, care e legatura dintre ce v-am povestit si Italia... In Roma, vizavi de Columna lui Traian, e amplasată plăcuța pe care am fotografiat-o si am atașat-o acestei scrieri...Priviti-o cu atentie!...
Unde sunt meseriașii de la diverse Comitete si Comiții sa vada cum e tratată limba româna?
Unde-s domnii gomoși, care laudă contra cost ”eforturile exceptionale” care se fac in vederea promovarii culturii romanesti in lume?...
Eu cred ca imaginea unei țări se alcatuieste nu cu bla-bla-uri, ci cu trudă. Cu atentie. Alegând oamenii potriviți...
Cat despre Roma...Da, intr-adevar, Roma ne primeste cu dragoste....
Problema e cu Romania... care ne alungă cu dispreț.
Daca aș fi trezit noaptea dintr-un somn adânc si cineva m-ar pune sa zic repede ceva legat de Roma, as spune Fontana di Trevi. Fara ezitare! Inca inainte de a-l fi vazut in realitate, de-a fi acolo si de a arunca peste umăr bani in fântană punandu-mi dorinta de a reveni, acest loc era in mintea mea unul miraculos. Aproape ireal....Si asta pentru că imaginile pe care le vedem in copilarie si ne impresioneaza, raman fixate in minte pentru tot restul vietii. Iar eu, cand aveam vreo 12 ani, la televizorul alb-negru ”Stassfurt” al bunicii mele, am vazut-o pe Anita Ekberg, in La Dolce Vita... A fost un șoc. Mi s-a taiat respiratia... O asemenea femeie era mai mult decat vazusem si-mi inchipuisem vreodata ca ar putea exista. Nici in alte filme, nici pe stradă, nicaieri. Era de pe alta planeta.
Asa ca, am avut o stare aproape euforica atunci cand italianul pe care l-am intrebat in cat timp pot fi la Fontana di Trevi, mi-a raspuns cinque minuti... Strada care duce acolo e ingusta si nu foarte lunga. E piatra cubica pe jos si, inca dinainte de a ajunge, se aude sunetul foșnit al apei. Inca doi, trei pasi si gata! eram aici, in locul unde s-a turnat celebra scenă cu Anita Ekberg si Marcello Mastroianni, scenă din care s-au inspirat ulterior sute de mii de indragostiti... si, pentru promovare, sute de firme importante - berea Peroni Nastro Azzurro are o reclama filmata in stilul La Dolce Vita.
Acum vreo luna, uitandu-ma la televizor, am dat din intamplare pe un canal unde se dadea un fragment din aceasta capodopera a lui Fellini. M-am uitat, zambind a aducere aminte si traind scena cu restul de suflet care mi-a ramas in urma maturizarii.... Anita Ekberg era in apă pana la genunchi, mangaind aerul cu gesturi transparente ca niste aluzii... Ea, jucandu-se atent si leneș, nelasand nimic la voia intamplarii - joaca unei femei rafinate cu barbatul care merită atenția ei...
Si harști!... Ca o taietura de brici, secvența este intreruptă.... In imaginea imediat urmatoare, o doamnă in varstă care povesteste ceva. O femeie cu ochi cruzi, cu riduri care i-au săpat fruntea, cu sprâncene ce par desenate cu un marker ținut de un alcoolic... In josul ecranului scrie ”Anita Ekberg, actress”...
Am inchis ochii. Nu am mai ținut să văd...
Pentru ca vreau să o pastrez pe Anita Ekberg asa cum o stiu eu – nerușinată dar nu imorală. Voluptoasă și lascivă.
...sau ținând gura căscată, dar nu a mirare, ci pentru că așa îi vine să stea din cand in cand, mai ales acum, cand un văr îi povesteste cum i-a facut unuia mațele coadă de zmeu, pentru ca se luase de nevastă-sa...
Bettie trece pe langa mine, ma priveste cu simpatie si ma intreaba mut, ridicand sprancenele, daca mai vreau un Chianti. I-as raspunde, tot din ochi, că aș mânca niste curmale, dar nu-mi trece prin cap cum să fac chestia asta – iar daca as vrea ”curmale fara samburi” ma gandesc ca ar trebui sa-mi scot un ochi si sa-l pun pe masă... Nici macar nu stiu cum se spune la fructul ăsta in italiană - stiu ”smochină”, dar e un cuvant interpretabil si nu vreau sa dau de belea pe aici... mi-e că am să zâmbesc cand o să-l pronunț, iar eu cand zâmbesc se vede si pe-ntuneric, că am gropițe-n obraji... Așa ca ii fac semn din cap că nu, nu mai vreau niciun Chianti... Ma pregatesc sa plec, scot banii din buzunar si ii pun pe masa. Apoi ma razgandesc, ii impaturesc cat pot eu de bine si ii pun sub farfurioară, asa cum pun hotelierii ciocolățele sub pernă (ce aluzie grețoasă! ce obicei caraghios!...daca as fi diabetic, eu i-as da in judecată. Oricum, azi poti da in judecata pe oricine, sub orice motiv – de pilda pe taica-tu, ca s-a uitat chiondorîș la tine...). Ma ridic, salut si fac pași inspre ușă. In urma mea, pianistul canta ceva ritmat si trist, despre tractoria unor baloane in aer – descopar ca e si rârâit...Incredibil...Sau o fi doar cand cântă? Ca sa imi dau seama daca graseiază si atunci cand vorbeste, as face o dedicatie - as zice ”Domnule, va rog, cantati-mi și mie melodia aia cu Ombelico del mondo...Va rog, platesc oricat...E o chestiune de viata si de moarte...Si la final, spuneti ca e o ”dedicazzione per signorina Bettie Page”...Stie ea care...Si daca nu stie, s-o simti vreuna in seara asta”...
Ies in noaptea de afară unde e liniste – nu se aude decat râul Arno. Peste cateva zile, ar trebui sa ma intorc in țară...Trag aer in piept si imi vine in minte scena din Viața ca o pradă cand, la o rascruce, Moromete il intreaba pe Niculae: ”Domnule, incotro mergem noi acum?...”
Sunt in Florența (Doamne, iartă-mă!, la oraș ma gandesc) e seară si a inceput să plouă.
Intru in bar, ma asez la o masă, si intr-un minut, o picoliță brunetă, tunsa cu breton, vine si ma-ntreabă ce doresc...”Un pahar de Chianti”, zic - si i-as mai spune ca seamana cu Bettie Page sau cu Uma Thurman in Pulp Fiction. Dar ma razgandesc, ea isi noteaza ceva intr-un carnetel si pleaca.
Intr-un colț, dar nu foarte departe, un tip canta la pian. E strain, la ten măsliniu si are ochi mari si inchisi la culoare – e probabil maghrebian. Cântă cu accent, chestie care ma amuza si ma intriga – cum l-or fi angajat?... Nu inteleg din melodia lui decat cateva cuvinte: vita...grande...illusione...dar cred ca e suficient – ce-ar mai fi de adaugat?... Poate totusi scapa un ”Merde!”, intre o strofa si refren, că pare genul... Si oricum nu s-ar prinde nimeni...
”Ti prego” - ma trezeste Bettie Page din inchipuirea mea si-mi aseaza atent, dar glacial, paharul pe masa. Il iau si il duc la nas. Inspir incet, prelung, cu ochii inchisi pe jumatate. E mireasma pe care o știu: de zi plumburie de toamnă, atunci cand se dă foc la frunze, de pamânt, de pelicanol... Mirosuri grele, unice, de neuitat... Il privesc peste pahar pe pianist - mi-l inchipui fumand flaff-uri cu rudele, stand jos, direct pe bordură si facand mișto de parizienii indignați ca le vin copiii de la școală vorbind cu accent marocan...
Orașul Cosenza arată ca Petroșaniul nostru, mai peste vreo 300 de ani.
Acum, doar aerul e la fel.
E tare, si parcă e colorat – e bleu, acel bleu-pal cum era Dacia 1300 a unui vecin de-al meu. Un om care statea cu mine-n bloc, la etajul doi, si nu conta daca era iarnă sau vară, el duminica meșterea la mașina aia a lui. Care, pe policioara banchetei din spate, unde stau cefele oamenilor, avea cățeluș maro, din ăla care dă din cap in sus si-n jos, de pare că spune ”da,da”...Cand eram mic, aveam si eu unul, dar care bâțâia in stanga si-n dreapta – cred ca era defect sau era fabricat in Bulgaria... De altfel, mi-l facuse cadou o doamna care venea la noi in vizită, pe care n-o puteam suferi - unu, pentru că se dădea cu atât de mult parfum incât mirosea din capul strazii; doi, pentru că era pupăcioasă, iar mie nu-mi placea sa am obrajii soioși, unși cu ruj; si trei, pentru că dupa ce mâncam, insista să cânte...Avea in permanență la ea o muzicuță (așa cum femeile au in geantă farduri, iar barbatii au in torpedou prezervative) pe care o scotea din geantă si trăgea o cântare...Reactiile erau diferite – mama pleca la bucatarie sa râdă, bunicul incepea să moțăie, tata privea la bunicul ca nu cumva sa adoarma de-a binelea si sa-l prindă in cazul in care ar fi cazut cu scaunul, iar bunica mima aducerile aminte...
Bleu-pal e aerul Cosenzei...Si e tare.
Si asa o sa fie Petroșaniul peste 300 de ani.
Am ajuns in Macerata...Un loc despre care nu auzisem niciodata. Un oras-bijuterie in care as vrea sa locuiesc. 43 de mii de locuitori (cam cât Medgidia sau Pașcani). Prețuri bune (am mancat bine, cu mai putini bani decat in orice restaurant din sectorul 1). Universitate de pe la anul 1200 (aici, in dreptul nostru, tragem bară...). Tihnă – oamenii merg agale pe strazi, intr-o plimbare continua. Nu se grabesc nicaieri. Ca-n toata Italia (care dă ora exacta in materie de imbracaminte) femeile si barbatii sunt ințoliți impecabil, alăturări indraznețe dar nu țipatoare. Culori pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata combinate, pe ei dau bine – inca foarte bine...
Sunt in camera acum. Beau un vin Morellino di Scansano si bâțâi dintr-un picior (pentru colectionarii de detalii, din dreptul). Zac in fotoliu, de afara se aude zgomotul placut al strazii si imi tin in poală, ca pe o pisică, Leica mea...La radio canta un bon-viveur, un barbat pe care-l admir din multe motive, unul din ele fiind acela ca a fost autorul zicerii ”cine moare avand in cont mai mult de o mie de dolari, e un idiot”.
E Dean Martin, cantand despre femeie, fior si dans... Ar fi putut canta si despre nimic – cu timbrul sau catifelat, nimicul ar fi sunat grozav. Iar eu, inainte de culcare, as fi putut spune ca azi m-am bucurat din nimic...
Intr-un WC public din Italia, pe zid, sub un nume si un numar de telefon era scris ”DOLCISSIME LEZIONI DI FLAUTO”... Citind inscriptia, am solidarizat imediat cu femeile care se oferă bucuroase si conștiente golanilor deștepți - adica ălora cu vrajeală. Ălora care le gâdilă la țâșnitoare. Ălora care le spun “uite luna/uite parcu' ” și nu măgarilor cu ochi sticloși, care au varianta directă “uite luna/uite paru' “... Datorita acelor randuri, am inteles rationamentul femeii care se bagă în patul unui barbat care a fermecat-o, desi stie ca el este o lichea... Pentru că una e să „cazi la așternut”, cum zice țiganca cand dă-n cărți, si altceva e să te vâri in el – asta presupune dorință, bucurie, împlinirea a ceva... pe cand cele din prima categorie sunt muierile proaste, care nu stiu ce li se-ntamplă si pentru care s-a inventat poanta misogină ”Stii cand au femeile orgasm?... Nu, dar pe cine intereseaza...”
Pai, sigur că da,doamnelor!...Una e să știi că undeva exista un tip care predă ”dolcissime lezioni di flauto” si altceva e cand stai lângă unul care-ti zice ”Pescărie La Virgil iti ureaza drum bun...”
M-a dus Paolo, un amic veronez, intr-o scurta plimbare la Lacul Garda. E o zona linistita, curata, aerisita, cu un peisaj nebun. Din aceste motive e preferata de multi turisti si nu numai - dintotdeauna, aici au avut case de vacanta persoane importante : poetul roman Catullo (84 î.e.n.-54 î.e.n.), George Clooney (1961- ), precum si alti poeti si actori. Tot de-ai lor.
In mica piațetă am intalnit cativa români tineri, fete si baieti studenti, din Oradea - erau in Italia la studii. Mi-au spus ca nu se mai intorc. ”Pai ce sa facem in Romania?”, m-au intrebat... Am raspuns mutește, cu un dat din umeri, asa cum ar face un doctor care-si anunta fratele ca are cancer... Ce sa le spun? Că in Romania sistemul de valori e inversat? Că beizadelele acefale și cerșetoarele de lux fac legea?... Că negrul este prezentat drept alb si că, daca nu te încolonezi ca sa recunosti acest ”adevar”, n-ai nicio șansă?...N-avea sens sa le zic toate astea - au încă rude în țară, citesc ziarele pe net, le știau... Un lucru e limpede: un sistem care nu respectă competența, onoarea, eficacitatea, nici nu le merită !
Pe calea de intoarcere la Verona, Paolo ma-ntreaba daca nu vreau sa vad curvele. ”Sunt aici, pe drumul ăsta. Mai facem un kilometru si o sa le zaresti de-o parte si de alta a soselei”... Ii raspund ca nu vreau să le văd. ”Atunci poate vrei doar sa le-o tragi!”...Râdem amandoi. Cand ne potolim, ii spun ca mi s-a facut foame. ”Am o surpriza pentru tine!...Vom merge intr-un loc unde sigur nici nu ti-a dat prin minte c-ai sa mananci vreodata!” zice el si-si aprinde o tigara. Apoi deschide geamul sa iasa fumul si sa intre noaptea – legea compensatiei, asa-i?.... La radio, Max Gazze canta o piesa care-mi place foarte mult. Asta:
Am ajuns pe seara in Florența, rupt de foame si intr-o zi de vineri. Am mancat spaghetti de post drese doar cu sos de roșii, usturoi si busuioc, la un expres in apropiere de Domul cel marmorat si verzui. Proprietarul cantinei, un batranel simpatic, deștept, cu drag de meseria lui, era acolo sugerand clientilor care ezitau: ”Gustati din lasagna aceasta! Pur si simplu nu puteti pleca de aici fara sa mancati o portie! Am pus in ea 32 de oua! Veti uita de Michelangelo si veti reveni in Florența doar pentru lasagna mea!” sau ”Compotul acesta de prune e formidabil! Priviti ce marime au fructele! Eu insumi le-am cules din curtea unui văr de-al meu!”...
In seara aceea, am incercat sa fac fotografii dar a fost imposibil. Ploua mocănește din toate direcțiile si nu m-am putut descurca combinand tinutul umbrelei, geanta pe umar, schimbatul obiectivelor, teama de a nu-mi uda aparatul... M-am intors la hotel, am facut un duș și m-am gandit sa cobor sa flirtez cu receptionera – imi placuse cum se-ntinsese sa-mi dea cheia. N-am mai facut-o (acum, in timp ce scriu, incerc sa-mi amintesc motivul si nu reusesc...) Am adormit si am visat ca lucram la Rai Uno...
Fotografia aceasta e facuta a doua zi. Printre altele, avem in ea râul Arno si un motociclist care are acasa un caine pe care-l cheama Arno...(am glumit, de unde sa stiu eu daca o fi așa...)
- In drum catre Salerno, m-am oprit la Pompei. Plimbandu-ma printre ce a mai ramas din anticul oras, am remarcat gradul inalt de civilizatie, aproape de neinchipuit, al romanilor (e stiut faptul ca atunci cand cucereau vreun teritoriu, primul lucru pe care-l faceau era reteaua de canalizare)... Bunăoară, strazile lor principale aveau la intersectii treceri de pietoni (!), in fapt, pietre rectangulare, inalte de 30 de centimetri, cu spatii intre ele pentru a putea intra rotile trasurilor (vezi foto 1)...
Iar in Teatrul din Pompei, se putea juca un spectacol in fata a 5000 de spectatori - ca termen de comparatie, in zilele noastre, in cele patru sali ale Nationalului bucurestean, intra mai putin de 2000.... (vezi foto 2). De altfel, Pompeiul de atunci era un important centru de interes pentru bogatasii Romei – un fel de Monte-Carlo, de astazi.
- Am intalnit doua grupuri mari de copii, elevi de scoala primara, sositi din Franta – incolonati, cu ghid, cu doua profesoare. Mi-am adus aminte ca atunci cand eram de varsta lor si eu mergeam in mini-excursii organizate de scoala - la barajul si lacul Vidraru, la Curtea de Arges, la Salina nu-stiu-care, etc...Acum, invatamantul romanesc o mai aranja astfel de plimbari educative si interesante?...
- Am remarcat un lucru oarecum straniu...Desi in aer liber, alaturi de multi turisti din diverse colturi ale lumii, nimeni nu vorbea tare... Locul impune respect. Ruinele au o poveste, au o taina a lor...
Si nu poti tulbura toate acestea.
- Orasul de azi are cam acelasi numar de locuitori ca anticul Pompei. Atunci, Vezuviul a impietrit dintr-o suflare cincizeci de mii de oameni.... Cu iubirile lor, cu temerile lor, cu sperantele lor...Nimic. Omul nu inseamna nimic... Iar tocmai acest gand rece te obliga (da, da... chiar asa!) sa crezi in Dumnezeu. Viata asta e intr-atat de ridicol de nesigura, incat esti obligat sa crezi ca exista ceva ”dupa”....
Cele doua femei care se ingrijeau de micul-dejun al hotelului in care sunt cazat, sunt românce. Moldovence. Iuți, fâșnețe, amabile, adica exact cum nu sunt angajatele din comerțul românesc. Munca in strainatate, la patronul care stie ce vrea si ce sa ceara, disciplineaza si formeaza.
Dupa-amiază m-am plimbat pe malul râului Tevere si am facut poze. Am intrat intr-o pizzerie unde lucrau cateva compatrioate - vreo cinci! Pizza Diavola mare, cu belșug de carne, parmezan, roșii, busuioc deasupra unui blat subțire si o portie de spaghetti bologneze, numai 10 euro. Bun! Bun de tot!
In Roma, sunt peste tot monumente, oriunde mergi si incotro ai intoarce capul. Cand vad grija cu care sunt pastrate si respectul față de cei care au fost, ma gandesc ca noi nu avem nicio șansă...Nicio șansă să nimic...Mai bine am fi naibii cuceriti - dar cine, ce sa faca cu noi?....
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
+.jpg)
+.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
