La Marea Britanie

   Eu si tata, despartiti de lungul unei mese din nuc. ”Vrei?”, il intreb dand din cap inspre portia neinceputa de ouă ochiuri din farfuria mea. ”Nu, nu imi e foame” imi zice; dupa care isi muta privirea pe fereastra, ramane cu ea acolo de parca si-ar aduce aminte de ceva, apoi mangaie masa de cateva ori, luând de pe ea niste firimituri inexistente. Si incepe sa-mi povesteasca: ”Cand eram copil, la mine in sat existau doua carciumi. Puse față-n față. Una era ținută de un om pe care-l chema Stelică Panaitescu, cealalta era a lui vără-su... Pe care nu stiu cum il chema – cred ca nimeni din sat nu stia... Toata lumea ii zicea asa cum il auzise pe el ca-și spune: ”Eu sunt Marea Britanie!”... Carciuma lui Panaitescu nu avea nume. Pe cand cealalta, da. Unde te duci, il intreba mama pe tata – iar el ii raspundea din mers, fara sa se-ntoarca, ”La Marea Britanie”... Odata m-a luat si pe mine - eram numai noi trei in crâșmă: eu, tata si proprietarul. Tata bea o țuică, eu eram langa el cu un pahar de bragă in față iar Marea Britanie era indaratul tejglelei jucandu-se cu o plăcuță mica din alamă. ”Bre nea Vasile, ii zice lui tata, aseara abia am scapat de scandal...A trebuit sa chem jandarmii...” ”Ce scandal, nea?” face tata cam absent, îndesând tutun in hartie decupata din ziarul Universul. ”Pai, al lu' Mototolea s-a batut cu tiganu-ăla de canta la vioara. Că si-a adus el aminte că lautaru' ii ramasese dator c-o melodie de anu' trecut, de can' s-a maritat sor-sa...Si l-a pus s-o cante ieri...Lautaru' a zis ca el n-are cum sa cante, ca vioara lui nu mai are decat o coarda si că s-astepte pan' o merge la Bucuresti sa le cumpere pe restu de trei...Asa a zis...”. Tata se uita la mine si rade usor ”Io-te al dracu...” apoi da cu limba de-a lungul tigarii, lipind-o perfect. ”Atat i-a trebuit lu' ăsta...S-a dus la masa unde ședea țiganul, i-a luat vioara si i-a spart-o-n cap. I-a dat cu ea de mai multe ori, de-a surda asa... parca nu se mai oprea...I-a facut-o țăndari...A fost mare halimai, cu jandarmi multi... a venit si sefu' de post...Bine c-au plecat pe picioarele lor si ca nu s-au taiat la mine-n pravalie, mai le luam si sangele de pe podele...” „Mda...E bine...” „Azi-dimineata a sters femeia mea pe jos si a gasit asta sub masă - si ridica de pe tejgea placuta cu care se juca....- i-a sarit din vioara, in tămbălăul ăla... Na ma, n-o vrei tu?”...Si mi-o intinde...Iar eu, copil, am luat-o, ce era sa fac...
   Aici tata sfarseste povestea si tace privindu-ma lung. Ma opresc din mestecat si astept sa continue. ”Am dat de placuță ieri, cautand prin dulap dupa niste acte – era in cutia aia de fier pe care scrie Tutun Regal, stii tu... Si m-am gandit sa o aduc aici, sa ti-o dau ție...” Ii multumesc cu o fericire mimată, asa cum fac de fiecare data cand am in minte o multime de nedumeriri. Tata isi baga mana cu grija in buzunarul interior al hainei, scoate un plic micuț, cum sunt cele in care se dau mărțișoare si mi-l intinde ”Na...E aici”. Imi las furculița jos, apuc plicul, il desfac si scot ce e in el...
   Priviti de undeva de sus, suntem eu si tata stand impreuna la o masa din nuc. Pe care se afla acum o placuță de alamă ștanțată cu grija. Pe ea scrie cu litere rotunjite si lungi: Antonio Guarneri, 1735.

Asculta mai multe audio Muzica