Eu si tata, despartiti de lungul unei mese din nuc. ”Vrei?”, il intreb dand din cap inspre portia neinceputa de ouă ochiuri din farfuria mea. ”Nu, nu imi e foame” imi zice; dupa care isi muta privirea pe fereastra, ramane cu ea acolo de parca si-ar aduce aminte de ceva, apoi mangaie masa de cateva ori, luând de pe ea niste firimituri inexistente. Si incepe sa-mi povesteasca: ”Cand eram copil, la mine in sat existau doua carciumi. Puse față-n față. Una era ținută de un om pe care-l chema Stelică Panaitescu, cealalta era a lui vără-su... Pe care nu stiu cum il chema – cred ca nimeni din sat nu stia... Toata lumea ii zicea asa cum il auzise pe el ca-și spune: ”Eu sunt Marea Britanie!”... Carciuma lui Panaitescu nu avea nume. Pe cand cealalta, da. Unde te duci, il intreba mama pe tata – iar el ii raspundea din mers, fara sa se-ntoarca, ”La Marea Britanie”... Odata m-a luat si pe mine - eram numai noi trei in crâșmă: eu, tata si proprietarul. Tata bea o țuică, eu eram langa el cu un pahar de bragă in față iar Marea Britanie era indaratul tejglelei jucandu-se cu o plăcuță mica din alamă. ”Bre nea Vasile, ii zice lui tata, aseara abia am scapat de scandal...A trebuit sa chem jandarmii...” ”Ce scandal, nea?” face tata cam absent, îndesând tutun in hartie decupata din ziarul Universul. ”Pai, al lu' Mototolea s-a batut cu tiganu-ăla de canta la vioara. Că si-a adus el aminte că lautaru' ii ramasese dator c-o melodie de anu' trecut, de can' s-a maritat sor-sa...Si l-a pus s-o cante ieri...Lautaru' a zis ca el n-are cum sa cante, ca vioara lui nu mai are decat o coarda si că s-astepte pan' o merge la Bucuresti sa le cumpere pe restu de trei...Asa a zis...”. Tata se uita la mine si rade usor ”Io-te al dracu...” apoi da cu limba de-a lungul tigarii, lipind-o perfect. ”Atat i-a trebuit lu' ăsta...S-a dus la masa unde ședea țiganul, i-a luat vioara si i-a spart-o-n cap. I-a dat cu ea de mai multe ori, de-a surda asa... parca nu se mai oprea...I-a facut-o țăndari...A fost mare halimai, cu jandarmi multi... a venit si sefu' de post...Bine c-au plecat pe picioarele lor si ca nu s-au taiat la mine-n pravalie, mai le luam si sangele de pe podele...” „Mda...E bine...” „Azi-dimineata a sters femeia mea pe jos si a gasit asta sub masă - si ridica de pe tejgea placuta cu care se juca....- i-a sarit din vioara, in tămbălăul ăla... Na ma, n-o vrei tu?”...Si mi-o intinde...Iar eu, copil, am luat-o, ce era sa fac...
Aici tata sfarseste povestea si tace privindu-ma lung. Ma opresc din mestecat si astept sa continue. ”Am dat de placuță ieri, cautand prin dulap dupa niste acte – era in cutia aia de fier pe care scrie Tutun Regal, stii tu... Si m-am gandit sa o aduc aici, sa ti-o dau ție...” Ii multumesc cu o fericire mimată, asa cum fac de fiecare data cand am in minte o multime de nedumeriri. Tata isi baga mana cu grija in buzunarul interior al hainei, scoate un plic micuț, cum sunt cele in care se dau mărțișoare si mi-l intinde ”Na...E aici”. Imi las furculița jos, apuc plicul, il desfac si scot ce e in el...
Priviti de undeva de sus, suntem eu si tata stand impreuna la o masa din nuc. Pe care se afla acum o placuță de alamă ștanțată cu grija. Pe ea scrie cu litere rotunjite si lungi: Antonio Guarneri, 1735.

O poveste cu adevarat frumoasa si intrucatva diferita de restul postarilor tale. Multumim ;)
RăspundeţiŞtergereBine ca nu scria Stradivarius
RăspundeţiŞtergereO poză de-a plăcuţei de alamă? Măcar a mesei de nuc sau a Marii Britanii...
RăspundeţiŞtergereAm avut şi eu un vas Ming, dar nu avea plăcuţă. Nu se inventase alama.L-a spart Jambon, câinele meu şi n-a mai rămas fărâmă. Din Jambon...
Un dulceţ şi-o apă rece de fântână pe blogul meu?
Tare mult ţineţi la plăcuţa pe care scrie Antonio Guarneri, 1735, dacă nu vreţi să ne-o arătaţi şi nouă...
RăspundeţiŞtergereDacă ţineţi plăcuţa de aramă pe buricul unui deget, aşa cum se ţin bănuţii de argint la verificarea autenticităţii metalului prin lovire uşoară, şi o duceţi la ureche sigur veţi auzi sunetul minunat al viorii Guarneri.
RăspundeţiŞtergereVioara la care a cantat Geore Enescu...
RăspundeţiŞtergereDvs. si tata la... masa de nuc.
Reeditarea valorilor nu poate avea loc oriunde!
Fotografie sugestiva: vioara este tinuta in dreptul inimii, cu cele trei degete pentru inchinaciune...
Iar "Anotimpurile" ne trimit deja intr-o alta lume...
Instrumentul era contrafacut. :))
RăspundeţiŞtergerePe placuta trebuia sa scrie Giuseppe...sau Pietro.
Dar mi-a placut povestioara si talcul ei. Cred ca era mai potrivit sa alegi "Primavara" ca background muzical. Ca sa vina odata...
Poate intr-o zi lansati o carte.
RăspundeţiŞtergereSi ne invitati... in jurul unei mese de nuc:)
Multumim ca mai putem gusta asa ceva!
Interesanta povestea , diferita de ce ai scris pana acum ...
RăspundeţiŞtergereAmintirile sunt ca niște jucării ale copilăriei uitate printr-un colț de pod....prăfuite, unele stricate.....și uneori, din x motiv, te urci în pod și brusc te trezești că ți în mână o amintire....te uiți la ea cu uimire...la un moment dat a făcut parte din viața ta, la un moment dat poate a fost ceva valoros ...Apoi, te așezi pe un colț de cufăr și prezentul dispare în saptele sentimentelor, a gustului trecutului....am fi mai bogați dacă ne-am împărți amintirile? Oare am fi capabili să le primim așa cum se cuvine? Fiecare gând, fiecare gest e unic în felul lui, chiar dacă e identic cu încă alte x....o valoare unică prețuită prea târziu sau, uneori, de loc. Depinde de noi să nu le lăsăm să moară...
RăspundeţiŞtergereMircescule, mi-a placut mult tonalitatea acestei postari. Masa de nuc, trecut, prezent, tristul sfarsit al unei viori... Dincolo de poveste, o alegorie emotionanta. Iti multumesc ca uneori trezesti in mine niste trairi atat de placute, incat am senzatia ca mi-e sufletul imbracat in catifea...
RăspundeţiŞtergereFrumoasă poveste :)
RăspundeţiŞtergereCătre Ami:
RăspundeţiŞtergere"Instrumentul era contrafacut. :))
Pe placuta trebuia sa scrie Giuseppe...sau Pietro."
Ne faceţi să lăcrimăm, stimată doamnă, de râs! Familia Guarneri a avut mai mult de doi membrii, toţi producători de vioare.
O simplă "Goagălire" înainte de comentarii, v-am ruga pe viitor.
Pentru ceilalţi o sugestie de film, dacă-mi permiteţi, "Vizit k Minotavru" (Vizită la Minotauru) 1987, Rusia, e în ton, dar cu şi despre concurenţă, Stradivarius.
Catre "Al fara nume":
RăspundeţiŞtergereStimate domn, eu nu-mi iau cunostintele de pe "Google" (ca dumneavoastra, probabil). In primul rand, corespunzator perioadei respective (1735), nu putea fi decat Giuseppe sau Pietro. In al doilea rand, nu cred ca interesa pe cineva, aici, arborele genealogic al familiei Guarnieri (si nici pe mine). In al treilea rand, poate ca ar trebui sa mai studiati un pic gramatica, pentru ca "membrii", nearticulat, ar trebui scris "membri".
Pe viitor v-as ruga sa va abtineti sa mai faceti comentarii la adresa mea. Este si ultima oara cand mai raspund.
He! He! Il chema: Bartolomeo Giuseppe Antonio Guarnieri, asa ca baiatul de mai sus are dreptate. Daca vreti sa auziti aceste opere de arta incercati sa urmariti programul lui Uto Ughi. Poate mai trece prin Romania! Ultima data la Bucuresti a umplut ateneul intr-un concert caritabil omagiu lui Yehudi Menuhin alaturi de CEI Youth Orchestra!
RăspundeţiŞtergereMulţumesc pentru corectură, recunosc că am chiulit la română.
RăspundeţiŞtergerepovestea e frumos cladita, dar previzibila din secunda in care s-a pomenit de placuta ce "i-a sarit din vioara". in rest, eu vad rromania in insasi esenta ei: facem ce facem si ne f___m norocul...
RăspundeţiŞtergereEu si tata.
RăspundeţiŞtergereEl intins pe patul de spital. Eu cu ochii la mainile osoase, cu degete incredibil de lungi ale asistentei care-i regleaza doza de heparina. O rog doar sa fie blanda.
In fundal doi pacienti se caznesc cu o antena de camera in fel si chip poate reusesc sa distinga ceva mai clar emisia Antenei. Ii intreb daca au incercat cu bulgarii, poate merge mai bine. Nu au inteles din prima, nici nu incerc sa le explic.
Nu cred ca ar fi avut vreo importanta ce scria pe placuta sau daca Guarnieri era Antonio, frate-su, varu primar sau neica de peste drum. Inteleg toleranta pana la un punct care se cheama respect. Dincolo de asta pot exista oricate considerente, legi, reguli sau tratate.
Excesul de toleranta duce la un tratament discriminatoriu al majoritatii.