- Dupa un drum de 5, 6 ore, cu pauze de poze la drumul mare, de pipi la benzinarii, de papa la diverse chioscuri, am ajuns la Roma. Sunt frant de oboseala si am senzatia de nisip in ochi – pot spune ca privesc cu ISO 3200... Din aceste motive, dar si pentru ca e foarte frig, iar eu, ca un dandy, mi-am luat numai haine subțiri, am hotarat sa nu mai ies in oras. Unde mai pui aversiunea tot mai mare a italienilor față de romani in zilele astea, cand are loc procesul țiganilor banuiti ca le-ar fi violat si ucis o compatrioata. Unii naționaliști din țărișoara noastra vor răcni ”Da-i in ma-sa de broscari, că de ce condamna ei intreaga Romanie?!”...Eu sunt de parere ca italienii (ca si grecii, germanii, americanii, ugandezii etc...) laudă sau condamnă un popor, dupa ”marfa” pe care acesta o exporta – de altfel, si noi, romanii, de cate ori n-am zis privind cu admiratie la un ceas: ”Ai naibii elvetienii astia!..”. Le reamintesc acestor spirite inflamate ca la picioarele Domului din Firenze, in metroul din Milano, in Piata San Marco din Venetia, sunt cerșetori care vorbesc românește, nu cehă...
- Tot drumul am fredonat o melodie, care a fost un mare hit - avea toate ingredientele sa fie asa: o linie melodica simpla, usor de retinut, pozitiva. La noi a fost cantata la inceputul anilor 70 de Toma Caragiu in duet cu Anda Calugareanu. La ei, de Adriano Celentano si Claudia Mori, sotia sa.
Venetia
- Venetia este inca in Carnaval. Aceasta petrecere tine mai mult de o saptamana, e anuala si e intotdeauna inainte de Postul cel mare, al Sfintelor Paști. De altfel, denumirea de Carnaval vine de la ”carne valle”, adică ”gata cu carnea!”... Pe strazile inguste si pe canale intalnesc oameni de toate varstele purtand măști sau machiați strident. Sunt imbracati in costume de epoca si stau la poză pentru orice turist. Râd, sunt relaxati, intra in vorba cu oricine... O iau ca pe o joacă - joaca serioasă a continuării unei tradiții care ține de aproape o mie de ani.
- In camera mea de hotel, observ ca televizorul e pus atat de sus incat, daca stau in pat, nu-l pot privi din cauza lustrei...Descopar ca seiful e roz! Deci locul unde isi tine omul banii, verigheta si aparatul foto, e vopsit roz!...N-am verificat, dar cred ca are si un buton pe care daca apesi, porneste radioul...
Veneția
- Am ajuns azi in orasul in care suntem sfatuiti ca e bine sa ne facem cat mai multe fotografii. Indiferent de partea din zi in care ne aflam - dimineata, la pranz, seara sau noaptea - indiferent de anotimp. Nu conteaza nici starea pe care o ai, nici cum arati. Artistii zic ca nu e in lume oras mai fotogenic. Oamenii de stiinta motiveaza ca Venetia se va scufunda in curand, iar nepotii n-o vor putea admira decat in poze. In pozele de care am vorbit mai sus.
- Am intrat tarziu in hotelul din Mestre in care sunt cazat. Am mancat sanvișuri cu mortadella si o carne de curcan cu gust de carton, de hartie liniata, de caiet studențesc. Acum beau un Chianti catifelat si serios, ca o dojana.
- Camera e ingusta, vopsita in crem, mobilata cu inflorituri. Ma uit imediat deasupra patului sa verific daca exista heruvimi din ghips – nu sunt. Camera de baie este incredibil de mica, are sub 2 metri patrati...Ma gandesc ca Pamela Anderson, imediat dupa operatie, in zilele ei bune, n-ar fi incaput in ea... Pe o policioara, se afla doua sapunuri, pe ambalajul carora scrie cu roșu: Hotel Venetia – 100 rooms with bath...
Ani de zile dupa ce Beatles-ii s-au despartit, Lennon si McCartney nu au mai vorbit unul cu altul. Pana-ntr-o zi, cand Paul a sunat la usa lui John cu o ghitara sub brat. „Am venit sa cantam ceva...sa ne aducem aminte de noi” i-ar fi spus Paul. Lennon s-a incruntat: ”Eu am un copil mic de crescut, nu am mai pus mana pe instrument de foarte mult timp si tu vii azi aici si-mi propui sa zdranganim. Nu, mersi!”... Si i-a inchis usa in nas. La scurt timp, el a fost asasinat.... Cine stie ce s-ar fi intamplat si cum ar fi fost azi muzica, si altele, daca ei ar fi cantat macar o piesa, atunci, in acel apartament...
Povestioara asta mi-a venit in minte ca un flash, imediat ce am inchis telefonul – ma sunasesi sa ma inviti la o petrecere... Te-am refuzat. Dupa atata vreme in care nu am stiut nimic unul de altul, nu are sens sa ne intalnim. Ne-am desfăta mânzește de orice nimic sau ne-am preface că ne e dor de cutare (desi si eu si tu stim ca traversăm, daca il intalnim intamplator pe cutare...). N-am niciun chef de o agapă la fel de reușită ca o bucurie artificială, cu râsete până-n tavan, din acelea care acoperă ca un slin aceste intalniri. Nu am incredere in niciunul care face parte din aceste găști ad-hoc. Și știu că nici tu...
N-ar fi fost mai cinstit sa ma inviti sa frigem un porc la o cabana? Sau in spatele unui bloc, intre orele 14 si 17, cand nu e permis sa bati covoarele si nici alte zgomote n-ai voie sa faci? Sau sa-l fi pârlit intr-o statie PECO?...Da, da, stiu, acolo ti-ar fi placut si tie mult, mult de tot. Numai ca nu e voie – chiar e afiș mare ”No smoking!”... Ei si ce, veneam fara smoking, asta ar fi fost o problema? Veneam in treninguri...D-alea luate din piață, de scrie pe ele ”Abibas” (pe-al meu) si ”Nuke” (pe-al tau)... Am fi aratat ca doua ghiuluri cu picioare... Da, dar am fi fost numai noi doi. Tu, curata sufleteste si cu pieptarul pătat cu seul curs din ciolanul porcului. Eu, ingenuu si anarhist. Ce barosan ar fi fost!Ce mai bucurie!...Extaz, nenică!
„..fuse si se duse” - concluzioneaza domnul Dinu Lazar, in cea mai recenta postare a sa „Amintiri de la AAF” (vezi http://fotomaniacu.blogspot.com/ ). Amar dar realist final...
La alte popoare se fac monumente, se ridica statui, devine legenda tot ce „fuse”.
La noi e invers – se dărâmă, se șterge, iar la uitare se lucreaza cu sîrg si salbaticie.
Imi vine acum in minte o expresie tipic romaneasca, zisa cand tot ce e in jur se prabuseste: ”...lasă nene, noi sa fim sanatosi!”...
PS Am facut doua fotografii autogarii din Roman. In stanga-sus e pusa data cand am apasat pe declansator. Timp de un an si ceva (!) nimeni nu s-a sinchisit sa indrepte lucrurile...Am atasat aceste poze, pentru o intelegere mai buna, mai completa, mai definitiva a lucrurilor...
La masa de Craciun, cu mancaruri de oameni mari, sățioase si grave, nu merge un vin tanar si alb-verzui. Se bea un vin sobru care sa se uite in ochii tai - ar semana la privire cu Charles Boyer in „Lumina de gaz” (1944)... Cel pe care l-am baut azi e italian si mi-a placut sa-l tin in gura mult timp inainte de a-l inghiti - era senzatia despartirii de un prieten pe peronul garii. O bautură neagră cum n-am mai vazut de ceva vreme, cu atat de mult tanin incat parea ca am lipita de cerul gurii o foiță de aluminiu...
Stiu ca, daca am fi pupat pe gură aceiasi sticla, tie nu ti s-ar fi parut deloc vinul asa cum l-am descris... Stiu...am tendinta de a exagera, de a nascoci...Imi cer scuze daca te supar cu poveștile mele...
Si ca sa vezi ca imi pasă, iti fac o marturisire: eu am inventat balaurul cu trei capete.
In realitate, el are doar unul.
Plimbarea din Herăstrău a fost total neinteresantă - niciun chip care să-mi atragă atenţia, nicio țoală fistichie, nicio nimica... Alei lungi și gri și-atât... Singurul om de-adevăratelea a fost o persoană în vârstă care şedea pe o bancă şi citea o carte editată la Humanitas. Acesta îşi băga şi îşi scotea degetul în nas cu o iuțeală uluitoare!...
Cam cât ai exclama în gând: „Uite un domn!”...
Dacă o să ne-ntâlnim vreodată, aș vrea să fie într-un loc unde să te aud bine.
Unde să te văd clar.
Unde să vezi ce-ți arăt.
De pildă, într-un cimitir.
Într-unul oarecare, unde vrei tu.
La Bellu mi-ar plăcea mie, că ne-am mai holba pe la scriitori si la alti oameni de seamă...
Eu: Știai ca a murit Cutare?...
Tu(surprinsă): Nu!...A murit Cutare?....
Eu: Da, uite aici!
Tu(excedată): Țțțț!...Extraordinar!...Vorbisem cu el luna trecută...Era fericit - îmi zicea că a făcut un împrumut la bancă pe 25 de ani...
Eu: Ce inconștient...
Tu: Ai zis ceva?
Eu: Nu, murmuram doar...
Vezi tu, draga mea?...Acest dialog nu ar putea fi posibil decât in locuri de regasire, cum sunt cimitirele, propice unui anumit tip de caterincă.
Caterinca-melancolică.
Iar eu sunt Regele acestui gen.
A fost odata ca niciodata, acum vreo 30 de ani, pe cand matusa mea avea un prieten student la Transporturi. Era un oltean destept, purta blugi si avea o mustata enorma, roscata - odata i-am zis matusa-mii ca, atunci cand voi fi mare, o sa-mi las si eu mustata asa ca a lui...Iar ea mi-a raspuns ca n-o sa-mi creasca niciodata atat de roșie...auzi, sa-mi creasca roșie! - cred ca ăsta a fost momentul in care am descoperit ce e subtilul...
Datorita relatiei lor, am vazut la cinematograful Griviței (pe care bunica mea il pronunța ”Griviții” din placere, tot asa cum unii inca prefera sa zica țiu, personagii etc...) filmul Marele Gatsby...Aveam vreo 10 ani si nu am retinut decat ca domnul acela blond (Robert Redford) se imbraca foarte frumos, asortat, asa cum ai mei ma imbracau pe mine indiferent daca ieseam la batut mingea sau in vreo vizită; si ca tot timpul matusa mea s-a pupat cu iubitul ei... De altfel, odata ajunsi acasa, am si pârât-o...Cred c-am pus-o sa povesteasca filmul, in timp ce eram la masa, cu totii...
Legatura asta a lor, ca daca n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit, mi-a dat ocazia sa iau parte la petrecerile studentesti... Eu eram luat ca scut, ”Nu, nu raman peste noapte nicaieri! Uite, il iau si pe-asta micu' cu mine...” si intram intr-o lume fascinanta, de fete si baieti mari, de studenti pletoși si destepti care ascultau muzici cu text, care râdeau zgomotos si viril, care vorbeau chestiuni nemaiauzite...erau acolo niste fete incredibil de frumoase, cu picioare lungi pe care le tineau unul peste altul atunci cand fumau - multa vreme am crezut ca asta e o pozitie obligatorie cand se trage din tigara, cel putin la femei...Odata, in timpul unei astfel de agape, cineva a zis un banc scurt : ”Fat-Frumos crestea intr-o zi cat altii in zece ani...Si-ntr-o saptamana a murit...” (cativa ani mai tarziu, la varsta cand fetelor le inmuguresc sânii iar baietilor le da prin cap sa fuga de acasa, acest banc sec imi devenea involuntar criteriu de departajare ”asta râde, deci intelege / astalaltă asteapta inca poanta, deci e cazul sa o conduc deja la troleu”)... La scurt timp, matusa mea s-a despartit de iubitul ei de la Transporturi. A plans un pic, si-a vopsit părul, si-a cumparat un ceas rusesc Chaika, iar a mai suspinat nițel, dupa care s-a indragostit de un tip care era dansator intr-un ansamblu (ăsta avea niste cizme roscate, ca mustata celuilalt, dar n-as vrea sa intru in amanunte).
N-a ramas nici cu ăsta, habar n-am de ce... Imi amintesc doar ca dupa el a plans mai mult ca dupa celalalt si ca, atunci cand venea vorba, ai mei il numeau ”escroc sentimental” - imi placea atat de mult sonoritatea cuvantului incat il repetam des, facand-o cu voce tare ”escroc” pe o vecina grasa care ma enerva...
Cat despre iubitul de la Transporturi al matusa-mii, nu am mai auzit de el...Nu stiu daca mai poarta jeans sau daca mai are mustata. Nu stiu daca a vazut vreodata, cu atentie, Marele Gatsby... Dar sunt convins ca, daca ne-am intalni pe strada, la o trecere de pietoni, el nu ar sti cine sunt...
In timp ce eu, privindu-l, as vedea cum traverseaza nu un om, ci o parte din copilaria mea...
Copilarie care a fost ca a lui Fat-Frumos – intr-o zi, cat a altora in zece ani...
.jpg)
.jpg)
Roma
.JPG)
.JPG)
.jpg)
.jpg)
.JPG)
.JPG)
.jpg){kind=link}
.JPG){kind=link}