Blues nervos, de toamna

In masina mea e cald si o negresa canta blues. Stau la stop. Un tip cu moacă de prădător pitic imi zice dintr-un afiș electoral ca importanti suntem noi... Să mori tu?, il intreb in gand... Îi tot aud pe ăștia la televizor cum o țin langa cu distrugerea țării in cazul in care il alegem pe X. Sau pe Y... Eu cred ca nimicirea a fost inceputa de altii, mult inaintea noastra...Au continuat-o mai cu fereală, dar cu acelasi succes, contemporanii. Si ăia si ăștia au transformat poporul român in populatie, si țara in stat....Țara e motivul pentru care bunicul meu a murit pe front, la 23 de ani. Statul e cauza pentru care bunicul meu ar muri acum, stand la coada sa plateasca impozitul...Nu vreau sa emigrez, raman aici doar fizic dintr-un soi de nostalgie imbecila față de umbre ale copilariei mele pe care numai eu le vad proiectate pe pamantul asta. Doar fizic am spus, mintea si sufletul sunt de mult in nicaieri, intr-un no man's land imaginar, plasmuit din amintirile mele... Imi vine sa ii injur – mi s-a spus ca bunicul meu avea o injuratura artistica si complicata in profunzimea ei...ceva cu un act sexual petrecut pe gheață, cu mama adresantului... Semaforul s-a pus pe verde. Despic Bucurestiul in masina mea. Voi trece prin toamnă cu viteza legala.


Dionne Warwick & B B King - ''Blues women'' - ''Hummingbird''
Asculta mai multe audio Muzica

Condeierul

Da, scriu. Scriu din cand in cand. Public pe blog sub pseudonim, ca oamenii sa fie atenti si sa aibe reactii la ce scriu, nu la cum ma cheama. Dupa comentariile facute, oamenilor le place - barbatii admira tehnic sau cu nostalgii pe care abia le banuiesti... iar femeile laudă cu delicatețe sau se extaziaza la modul floral (ca si cum ai filma un boboc ajuns la maturitate si deschizandu-se, si ai derula imaginea rapid ca sa vezi procesul asta in 10 secunde nu in 16 ore, cat i-a luat florii sa isi dea de-o parte petalele)...
Nu stiu la ce ma ajuta sa scriu (nu stiu acum, in momentul asta, dar s-au putea ca maine sa fiu de alta parere) si nici daca ma gandesc la cineva anume, atunci cand o fac...Cred totusi ca cel mai des eu imi trec mie prin cap... E cel mai bine asa! Pentru că s-ar putea ca intr-o zi, din senin, sa nu mai scriu. Si atunci, m-as părăsi fără explicatii, fara regrete, fara sa simt ca am pierdut sau ca-mi lipseste ceva...Nici la revedere n-o sa-mi spun...

Amintirea mea de azi

Am vrut sa cumpar un paravan. M-a intrebat vanzatorul „ce paravan... ce e un paravan?”... Iar eu n-am stiut sa-i zic decat ca e un perete din pânză si lemn dupa care se dezbraca femeile. Tu stai si te uiti, si vezi cum apar pe culme camasa, fusta, un ciorap, al doilea...
In copilarie, asta retineam eu din filme, mai putin fazele cu impuscaturi... E adevarat ca era si o magie care imi placea – o femeie intra dupa paravan si ea devenea o umbră. Se dematerializa. Dispărea, dar nu de tot!... Convenabilă chestiune...Era o pre-senzatie a ceea ce aveam sa simt mai ales in adolescență, cand dupa ce ma culcam cu o femeie, fumam intins pe spate si as fi vrut ca ea sa plece... Oricare ar fi fost ea...
Cand am mai crescut si am devenit atent, am realizat că și umbrele astea nu se dezbracă toate la fel... Femeile care se stiu iubite o fac lent, mai mieros. Pe cand amantele isi dau jos hainele atat de rapid incat pierd un moment extraordinar - foșnetul acela unic al alunecarii chilotului de pe coapsa...Este un sunet ce nu poate fi comparat cu nimic...
La fel si vocea lui Fiordaliso : specială, de femeie tradata.
De femeie obosită de-atâta văzut.
De femeie care a iubit un prost...



PS1: Pana la urma, n-am cumparat paravan, ca nu aveau decat un model. Care nu-mi plăcea...
PS2: Domnul profesor Dinu Lazar a pus azi pe blog un parfum de alte vremi (http://fotomaniacu.blogspot.com/2009/11/mde.html). Postarea domniei sale m-a inspirat pentru scrierea de azi.

Cine sunt eu?

Visez ca sunt intr-un tramvai oprit intr-o statie.Pe refugiu văd o fată care mușcă dintr-o merdenea. Mănâncă ușor aplecata iar firimiturile cad pe pamant. La picioarele ei, o vrabie ciuguleste din ce pică. Tramvaiul pleacă.

Ajung intr-o alta statie unde o femeie ii trage pe cap fesul unui copil intarziat mintal. Femeia este concentrată sa-i aranjeze cat mai bine urechile sub fes, sa nu-i fie frig. Copilul este atent intr-un punct departe...foarte departe de lumea asta. Nu-l intereseaza frigul si nici grija mamei lui.

Peste drum, vad un batran care vine cu pasi grabiti inspre tramvai. Ridica doua degete pe care le flutura – "Stai, asteapta-ma si pe mine!", spun semnele lui catre vatman. Acesta, un barbat tanar, ridica aceleasi doua degete, pe care le tine bățos in semnul "V" al victoriei si pleaca. Batranul ramane pe trotuar si cu aerul care-i mai ramane trage o injuratura din timpul razboiului.

Tramvaiul ma duce iar eu ma tot gandesc: "Eu cine sunt?... Batranul sau vatmanul?... Femeia sau copilul?.... Fata sau vrabia?"...

Aici, brusc, ma trezesc din somn. Ies din dormitor si te gasesc pregatind micul dejun. "De cand n-ai mai mers cu tramvaiul?", te intreb.
Iar tu te uiti la mine si, zambind, nu-mi raspunzi nimic.

Si atunci ma gandesc: Eu cine sunt?
Cel care pune intrebari sau cel care tace zambind?

„La trecutu-ți mare...”

O seară de toamnă, cand pamantul miroase a fum. Interior de casa veche, cu mult lemn sobru, de nuc. Am terminat de mâncat si beau un vin roșu cu aromă complicată de pământ, vanilie si cirese amare. In fața mea, un domn in vârstă, elegant si foarte bogat pentru ca a fost vizionar, harnic si curajos.
- Sunt suficiente calitatile astea pentru a reuși?
- Nu, mi-a raspuns, trebuie sa ai si un mediu care sa te ajute sa progresezi, care sa te incurajeze si sa-ti respecte munca.
- De-asta ati plecat din țară, in 1945?
- Nu, eram foarte tânar atunci si nimeni nu-si putea imagina precis timpurile ce vor veni... Ce m-a determinat sa plec, a fost o imagine...
- Atât?...
- Un „aliat”, mai bine zis un soldat al trupelor de ocupație pedalând frenetic la o bicicletă.... Pe piatra cubică făcea o gălăgie asurzitoare iar el tremura din toate –arăta ca un om in care se instalase hipotermia... Ținea gura deschisă fără zgomot, ceea ce întregea fericirea tâmpă si salbaticia care i se citeau pe chip...Bicicleta avea doar jantele... Îi lipseau cauciucurile pentru ca abia ce-o furase dintr-un atelier de reparat aflat o stradă mai incolo... Imaginea asta m-a scuturat, m-a infricosat... Mi-am spus că daca astia sunt noii stapani, viitorul țării mele nu arată bine deloc... In aceiasi noapte, am fugit...
Râdem amandoi camuflandu-ne amaraciunea - domnul retraind trecutul, mie fiindu-mi groaza de tembelii puși să conducă.

1989-2009 DEGEABA

Stiu o femeie care râgâie alfabetul. Adica zice A, B, C etc...din râgâială. Pe la mijloc, cam in dreptul grupului M-N-O, ii cam vine inapoi. O vad cum inainte de a reînghiți ceva-ul cald, urcat din viscere, mestecă scurt - intotdeauna intre incisivi si nu intre măsele, toacă mărunt nu tasează... Ăia mai bătrani zic că, in tinerețe, ea fusese o femeie frumoasa, cu școală, cu idealuri... Dar innebunise din cauza unui regim care-i luase tot: casă, părinți, iubit, demnitate... Odata, noaptea, cand se intorcea de la schimbul doi, fusese luata de pe strada de niste militieni si dusa undeva intr-un cimitir unde o facusera poștă. Unul dintre ei, in timp ce o regula pe la spate, râgâia numele de pe cruci. Iar ăilalti râdeau...

Vad zilele astea (nu se poate sa nu le fi vazut si tu...) lipite pe stalpi, hârtii negre pe care scrie „1989-2009 DEGEABA”...E esența a tot ce am trait eu in anii astia... Si ma simt nesigur. Si ma revolt si strang din pumni... Si as vrea ma cuibaresc in bratele unei femei, ca sa uit...
Eu sa ii spun c-o iubesc - degeaba, ea va privi deasupra mea, undeva, in gol.
Eu o sa urlu de neputință iar ea va râgâi alfabetul...

Aceasta scriere e despre mama mea.
E despre Romania.