Cand eram in clasa a noua, aveam o colega foarte frumoasa. Numele ei se termina in ”...kovici” si avea ochi apoși - părea că e-nlăcrimată tot timpul.
Eu o indrageam in taina, ea ma placea energic. M-am trezit intr-o dimineata cu ea la ușă si nu stiu cum am ajuns in pat, goi. Am descoperit atunci că ea avea păr pubian. Negru. Mult. Deja...
Si părul ei pubian mirosea a amalgam dentar – taica-su, un renumit doctor stomatolog, cred că ținea mulajele in sifonier, asa cum ținea mama sapunul Rexona intre tricouri...
In acelasi timp, mai sus cu un etaj, vecinul meu licean asculta The Police, la volum 10. El probabil ca descoperea dragostea...
Care, nu mai stiu ce miros are...
El si ea manancau intr-un restaurant aflat la ultimul etaj al unui zgarie nori. E o noapte cu stele mii, o noapte magica, o noapte in care el o va cere de sotie pe ea. Ea inca nu stie asta si comanda desertul ei preferat - un profiterol urias... El cunoscandu-i gusturile ( sunt impreuna de mult timp...) s-a-nteles cu ospatarul si i-a dat deja inelul pe care l-a rugat sa-l bage in inima cremei din prajitura. Ea-l va descoperi cand va manca, va roși, se va emoționa, se va bucura, in final va spune ”da” cu toata gura (deasupra careia va avea o mustață de cremă, asa cum fac copiii mici cand beau lapte). Deci, va fi de bine!
Dar, ospatarul incurca cupele si serveste profiterolul la o alta masa. La care stateau un el si o ea, proaspat divortati. Ea baga lingurita in gura, descopera inelul, se emotioneaza, roșește, gandeste ”dar poate l-am judecat gresit” si ii propune sa anuleze divorțul. Sa se recasatoreasca! El e de acord si pleaca impreuna de mana, mai indragostiti ca niciodata.
La masa initiala, ei privesc toata scena. El e roșu ca un rac, iar ea e galbena de invidie (daca ar sta amandoi tâmplă lângă tâmplă, un observator atent ar spune ca ei arata ca o capsula de ampicilina). Ea ii șuieră ca niciodata el nu a fost in stare de astfel de gesturi tandre, de surprize atat de înduioșătoare, de fapte atat de cavaleresti... El nu mai intelege nimic, iar ea pleaca trantindu-i cheile de la apartament si zicandu-i teatral ”Adio!...”
El se ridica de la masa si se duce aproape de fereastra. Isi aprinde o tigara si se uita in gol, afară, la una din stelele mii (cele de care vorbeam la inceputul povestii). In geam se vede reflectata imaginea ospatarului care, pe ascuns, termina de mancat profiterolul ei.
---The End---
Acum, dati play melodiei atasate. Pe ea va curge genericul. Unii vor ramane in sală, impresionati. Altii, se vor ridica de pe locurile lor dar cu ochii la generic vrind sa vada cine a scris scenariul, cine a facut machiajul sau costumele, cine a jucat rolul ospatarului. Altii vor iesi din sala sa prinda autobuzul 182.
Nu că e ca-n viață?...
Sunt in piață, in fața unei tarabe și mă uit la niște mere. ”Sunt de Voinești”, imi zice vânzătorul care seamănă cu Phil Collins. Pentru mine, om nascut si crescut la bloc, cu nostalgii legate de mirosul de asfalt dupa ploaie, zona din care vin fructele n-are nicio relevanță. Si asta, probabil, s-a vazut pe chipul meu, intrucât el apucă un măr și iși dă cu el in cap. Poc!...Sunt uimit de gest si râd. ”Daca v-ati facut cucui?” il intreb. El isi da bascul jos (asemanarea cu Collins e si mai vizibilă), imi arată locul si-mi zice ca n-are nimic, că face asta de cand se știe. Imi vine sa-l intreb daca a incercat si cu nuci, sau pepeni, dar mă abțin. Deschid totusi gura și-i zic că seamănă cu un cântareț britanic, iar el mă asigură că nu sunt frați. Brusc, ne oprim. Amandoi. Privim... La câțiva pași de mine, răsărită de niciunde, o femeie cu părul drept, de culoarea castanei. Are picioare lungi si glezne fragile ca ale unei antilope Impala. O femeie de o grație ireală.... In timp ce o așezam in mintea mea intr-un alt timp, poate in perioada Renașterii, ea se uită la niște salate si pleacă. Zic prostește „frumoasă!...” și dau din cap. Iar Collins, dupa ce a petrecut-o cu privirea, spune o frază pe care nu mi-o pot scoate din minte: ”Și cand te gândești că și d-asta s-o fi săturat careva...”
In copilarie, eram prieten cu un baiat grăsuț, cu strungăreață si bun la suflet, care locuia intr-un apartament la demisol. Fereastra lui ingustă dădea in strada, la înăltimea gambelor. Iar vara, in vacanta, aproape in fiecare zi treceam pe la el sa ne uitam la picioarele femeilor... Ne contraziceam des - eu le adoram pe cele subtiri, in sandale, ca sa pot vedea si degetele, iar el râdea de mine zicand că gagica mea o să și le poata spăla intr-o sticla de lapte. Nu puteam să înțeleg cum de i se umezeau ochii la vederea unor picioare groase, incălțate cu saboți – mi se parea că femeile lui merg cu ajutorul unor șerpi anaconda carora li s-a pus botniță... Dar amândurora ne placea glezna subțire pe care el o compara cu un ou iar eu o semănam cu litera U. Vorbeam despre cand vom fi mari, ce si cum vom face, iar cateodata ne plangeam unul altuia de faptul că fereastra nu e mai inalta ca să putem vedea și fundurile...
In timp ce priveam, dădeam iama in prajiturile ramase de la masa de duminica. Ștrudelele cu mere erau preferatele mele: crocante, cu un usor iz de esenta de rom, cu mult zahar praf si scortisoara – si pentru că erau atat de bune, insistam să trec pe la el lunea... Asta pana cand am auzit-o pe bunica mea să nu mai mananc in timp ce ma uit la televizor, ca nu inteleg nimic nici dintr-una, nici din alta. Si atunci, sub un motiv oarecare, săream peste ziua de luni si-l vizitam de marți incolo, cand nu mai erau prajituri. Iar cand mi se facea totusi pofta de una, ii ceream un pahar cu apa.
Avea vad bun – fereastra lui dadea in Calea Griviței, pe langa Gara de Nord - asa se face ca am vazut mii de picioare defilând dezordonat prin fața noastra, doi puști de 10 ani. Era ca si cum ne-am fi uitat la un film cu o actiune imprevizibila si care lua sfârsit doar cand veneau ai lui acasa – ajunsesem s-o cunosc pe maică-sa dupa alunița pe care o avea deasupra gleznei stângi...
Nu stiu daca am fost influențat de spectacolul ăsta, dar da, picioarele unei femei sunt zone la care privirea imi zăbovește ceva mai mult decat in alte părți.
Iar acum, când sunt om mare si văd o femeie cu picioare frumoase, mie nu-mi plouă în gură ci dimpotrivă... Mi se face sete și aș bea un pahar cu apă.
In vara aia aveam 23 de ani, stateam rezemat de o balustradă si ma uitam de-a lungul unui culoar de spital. Era o dupa-amiaza calda si, pentru ca nu era zi de vizita, era liniste. Nu se auzeau decat respiratiile prelungi ale oamenilor bolnavi si vorbe-n șoaptă. Am vazut iesind dintr-un salon un doctor si o asistenta care se indreptau catre cabinetul lui, aflat la celalalt capat al coridorului. Pășeau fără zgomot și fără cadență... umblau prelingându-se, asa cum merg indragostiții prin parcuri. Mainile lui erau ocupate – intr-una tinea o cutie de ness si o tigara aprinsa, iar cealalta era pe fundul ei... Mi-am spus ”mâinile lui lucrează peste program” si-mi amintesc c-am râs.
Ce vedeam eu era viață, carne, poftă si sictir contra moarte....
M-am gandit atunci ca asta e o imagine pe care n-am s-o uit niciodata!
Aveam nici 14 ani si ma aflam intr-un lift cu mama si cu un domn doctor care urma sa ma examineze. Eram suspect de apendicită. Din cauza fricii, nici ochii nu mi-i mai miscam – priveam fix luminile galbui care se aprindeau in cifre de plastic, pe rând, pe măsură ce coboram: 4...3...2... Stop! S-au deschis usile, iar eu i-am închis mâna mamei într-a mea. Doctorul a zis relaxat că nu la etajul ăsta... Nu i-am dat drumul mamei, am privit la holul de spital si am asteptat sa reporneasca liftul. Din stânga, au aparut picioarele goale ale unui om culcat pe o brancardă. Usile au inceput sa culiseze lent. Imaginea s-a ingustat – era doar un cearceaf alb in miscare. Mama m-a strans de mână. Am apucat să văd că pânza ii acoperea și capul celui intins...
Targa si crăpătura ușii formau o cruce...
Am închis ochii si m-am gândit ca asta e o imagine pe care n-am s-o uit niciodata!
Daca fiul meu cel nenăscut incă, va dori să devină doctor, am sa-i spun aceste doua povestiri.
Buna dimineața,
Beau cafea neagră, italiană și aromată, intr-o cană albă ca să fie contrastul și mai evident.
Cana are desenat pe ea un circ – cu clovni, cățeluși, pălării țuguiate, confetti.
Și eu trăiesc intr-un circ... Uneori sunt spectator, câteodata clovn, cateluș etc...
Nu am neliniști – sau m-am obisnuit cu ele într-atât, incat fac parte din mine, nici nu stiu cum ar putea fi altfel viața mea.
Buna ziua,
In meseria asta a mea, greseala are consecinte catastrofale. Drept pentru care e nevoie in permanență de o concentrare susținută. Cateodata, creierul face click! si se deconecteaza - chiar daca nu vreau asta. Apoi urmează senzatia de cădere în gol...
Asta-i tot, nu trebuie sa te impacientezi în niciun fel. Sigur că iti multumesc pentru ca ti-ai oferit ajutorul dar (e bizar, stiu...) nu sunt obisnuit sa primesc sprijin. Nu ca nu mi-ar placea, dar...n-aș ști cum sa ma port, n-aș ști ce sa fac cu ocrotirea ta...sau cu tine.
Buna seara,
Demachiată si fără tocuri cred că esti și mai slăbuță. Și mai minionă.
Am citit că femeilor micuțe le plac bărbații cu mâini mari, așa e?
Era în papușile Muppets un personaj cu mâini mari, așa, cu niște labe uriașe...
Nu îmi aduc aminte cum se numea, știu doar că râdeam mult cand îl vedeam.
Odată, bunica mea a scris la redacția revistei Flacăra dându-i in gât pe unii care depozitau lăzi și cartoane sub geamul ei. Au venit relativ repede gunoierii și au debarasat - au și udat asfaltul cu apa, facandu-l lună. Ba chiar unul, care-mi parea mie șef că vorbea tare, s-a si imprietenit cu bunica mea care-i dadea de pomană haine. Aveam, n-aveam treabă, ăsta era un moment la care țineam morțiș sa fiu de față pentru felul in care gunoierul mulțumea. Se apleca ușor și intr-o parte, așa cum fac unii oameni care nu aud bine, și zicea ”sarut mana doamna, va multumesc și daca vreodata aveti nevoie de ceva....” Spunea asta cu o nemaipomenită convingere - aș fi strigat eu că aș vrea o minge dacă se poate... Crea iluzia că el are posibilități infinite (de aceea, pe mine nu m-au putut speria niciodata in copilarie cu ”daca mai faci scandal, am sa ii rog pe gunoieri sa te ia!”). Cu el aș fi vrut să seman! Ba nu!, mai mult!, aș fi vrut ca el să-mi fi fost tată... Lăsa fraza asta in aer cu un așa meșteșug incat aproape se vedea spatiul care se cerea umplut – și bunica mea ii respecta rolul si spunea serioasa ”sigur domnule, cand voi avea nevoie, am să apelez...”.
Mai avea o particularitate acest om - avea o excrescență, undeva deasupra sprâncenei drepte. Era ca un corn de ied. Sau ca un inel bombat, dintr-acelea pe care impărații le poartă peste mănuși. Bunica îl poreclise ”omul cu un coi in frunte”... Mai tarziu aveam să aflu că acea umflatură se numește lipom și că e un punct de grasime – am avut si eu unul pe antebraț.
Am ales titlul ăsta inspirat de amintirea acestui episod din copilarie si de o frază pe care mi-a scris-o doamna doctoriță Monica Raicu ”...si imi dau seama ca mereu sunt ca un cascador la circ, mergand pe linia subtire care desparte dispretul total de blandetea si iubirea de semeni.” Extraordinar spus si chinuitor de trăit această stare... Imi aduce aminte de o definiție dată de Constantin Țoiu ”Scriitorul trebuie sa fie si in cer si pe pamant si pe linia dintre ele.”
Aud ca o mare firma japoneza a lansat un aparat foto digital care sterge fotografiile in care apar chipuri posomorite... Sa vezi atunci ce viata frumoasa vom avea! Primaveri vesnice, iubiri fara cusur, zero grasimi! Si nici de spitale nu vom mai avea nevoie ca, nu-i asa?, din fotografii vor fi sterse persoanele bolnave - nefiind in poze se cheama nici c-au existat vreodata... Daca as fi in conducerea acestei companii as propune ca la urmatoarea lansare de produs, sa mitraliem femeile care ies din tiparul 90-60-90, sa ardem pe rug barbatii carora nu le arde de hăhăială si, sa nu uit, sa-i batem la sânge pe toti copiii care poarta ochelari.
Azi, cu 102 ani in urma, murea Edvard Grieg - ultimele lui cuvinte au fost ”Daca asa trebuie sa fie...”. Azi, la Bucuresti, patru tineri muzicieni il inviau cantandu-i muzica intr-o camera in care ma aflam si eu. Asa mare bucurie mi-au facut, incat am iesit in strada fredonand... In calea mea iese un tip cam de varsta violoncelistului. Cu frumosul, imi cere sa-i dau niste bani. Ii spun ca nu. Traverseaza. Ajuns pe partea cealalta, ma injura sincer si complicat... Si uite-asa, Edvard Grieg a inviat si a murit azi, la București.
A început demolarea cinematografului copilăriei mele - era încă de acum câţiva ani lăsat în ruină. I-am facut şi o fotografie, cum fac unii oameni poze la alti oameni morţi... Mi s-a făcut un gol în stomac văzând cum stă buldozerul în sala de aşteptare... Acolo unde şedeam şi eu ca toata lumea şi mă uitam la pozele cu actori, bătute-n piuneze pe nişte pereţi de-un verde praz.... Aşteptam pînă imi dădeau drumul in sală, ţinând strâns în mână, să nu mi-l fure ţiganii cei mari şi răi, biletul de 4 lei 50 … Bucuria, emoţia, chiar tracul (de parcă eu ar fi trebuit să apar pe ecran) pe toate le trăiam, eu copil de 10 ani, inainte să înceapă filmul... Ce o simţi cel care intră acum cu lama buldozerului, in pereţii cinematografului?... Uite-l!... Acum îşi roteşte maşinăria cu care face prăpăd, pe undeva pe unde era mijlocul sălii... Aveai pile sau erai rudă cu casiera dacă prindeai loc acolo... Eu nimeream numai pe scaune care abia se ţineau pe picioare... atât de rablagite încât cădeam cu tot rîndul dacă faceam mişcări bruşte...nişte scaune de lemn cojit, din care ieşeau aşchii – erau moartea ciorapilor de damă... S-a întâmplat odată să treacă-n fugă un şobolan pe la picioare mele şi ale celor puşi în rând cu mine. Tii! Ce m-am mai distrat! Şi ce am mai râs de Veronica, blonda cu cârlionţi şi cu dintele din faţă spart, prietena mea din copilarie, care a inceput sa plângă şi nu s-a mai oprit până la genericul de final... Am realizat mai târziu că ăla a fost un moment foarte important... Mi-am dat seama că dacă oamenii sunt atenţi la film (la un film in care tu nu joci) nu te bagă nimeni în seamă, poţi să şi mori în mijlocul lor... Muncitorul a luat o pauză. S-a dat jos din cabină, s-a aşezat pe o grămadă de cărămizi şi mănâncă dintr-un pachet. Stă în zona penultimelor rânduri, unde ceream şi eu bilet, ca să scap de pericolul de a fi scuipat cu coji de seminţe sau, mai neplăcut, cu flegme groase, sulfurice, de undeva de sus, de la balcon... Şi începea filmul... Miracolul se năştea pe o pânză jegoasă, în care mai era înfipt şi câte un cornet tras dintr-o ţeava şutită de pe vreun şantier... Desenele se mişcau... Creau lumi... Apareau chipuri şi voci şi situaţii... Veneam acasă de nerecunoscut... Timp de o zi sau două eram personajul care mă impresionase cel mai tare din ce văzusem la cinema : detectivul din „Afacerea Pigot” ; trăznitul, gafeurul, comicul personaj din „Sunt timid dar ma tratez” ; îndrăgostitul adolescent din „Mica romanţă”... Sau imitam spre hazul, apoi iritarea şi în cele din urmă disperarea bunicii mele vocea din gât a ursului Fozzie sau atitudinea flegmatica a lui Floyd, ghitaristul roz din păpuşile Muppets... Pe lângă Gara de Nord, e acum un om care a terminat de mâncat, şi-a aprins o ţigară şi stă cu faţa spre locul unde era ecranul... Priveşte în vânt... Dupa ce va trage şi ultimul fum, se va urca la volan şi îi va omori cu buldozerul pe Delon, pe Pierre Richard, pe Laurence Olivier.... Și, odata cu ei, o parte din sufletul meu.
