- Barbatii de moda veche sunt extraordinari, imi spunea C., o amica, mai deunazi. Cand nu e chelnerul pe aproape, toarna ei insisi apa in paharul femeii iar inainte de a manca, isi aseaza servetelul pe picioare. Unde mai pui ca intotdeauna la intalnire vin cu flori, fara sa le treaca prin cap ca ar putea fi luati drept ridicoli sau molâi.
Beau din ceaiul negru cu atentie sa nu ma frig si ma uit peste buza cănii la C. Imi e dragă revolta asta a ei – delicata, de catifea.
- Dar tu stii de ce nu mai sunt barbatii de azi, asa? continua ea. Din cauza noastra, a femeilor de azi! Pentru ca cedam prea repede, prea usor – hai intr-un club, hai cu masina si lasa prostia asta cu plimbarea si mersul pe jos, hai la Poiana, hai la lacu... Si uite asa i-am dezvatat de mentalitatea ca femeia trebuie cu-ce-ri-ta!... Daca vrei intr-adevar sa intelegi ceva din ea, din femeie; daca nu, nu! inseamna ca esti un bou si bou o sa ramai.
Cadem de acord asupra chestiunii si asupra concluziei, mai schimbam cateva vorbe, platesc si plecam. Ajung acasa, nu apuc sa ma descalt si suna telefonul – era C:
- Auzi? Cand mai aveam doua strazi pana acasa, a venit spre mine un puști care, c-o voce amarîtă mi-a zis „Vrei sa iei tu floarea asta? Că mie mi-a tras țeapă fata cu care trebuia sa ma-ntalnesc”. Si mi-a daruit o zambila...
N-am intrebat-o daca a luat floarea zîmbind, sau a considerat gestul mitocanesc, pe principul cum adica, daca nu e alta sunt bună eu?... M-am multumit cu mirosul de zambila al fericirii ei delicate, de catifea, care se simtea prin telefon, pana la mine acasa.
Daca aș avea o iubită americancă, aș duce-o în centrul Bucureștiului.
Am fost mai ieri prin cimitirul de la Săpânța și am admirat măiestria cu care meșterii au lucrat în lemn de cruce. Am comparat cu cel de Voroneț, albastrul puternic cu care sunt vopsite monumentele. Am cetit poeziile naive de pe cruci - spun naive cu afectiune, nu cu îngâmfare. Și la ieșire am gândit că renumele de cimitir vesel e o prejudecată.
Fata care stă pe bancheta din fața mea are, cred, 20 de ani si asculta muzică la niște căști minuscule. Firele care-i ies din urechi sunt albe, ii deseneaza traiectorii neregulate pe obraji, continuă sub bărbie și se unesc undeva pe piept - seamănă cu dîrele pe care le lasă lacrimile. Întrucât pare că fata asta plânge cu urechile, îmi devine simpatică (dumneavoastră, nu?).
Distanța e pentru dragoste ce e vântul pentru foc. Pe cel mare îl ațâță, pe cel mic îl stinge. 
Azi, o zi de sfâșietoare îndoieli, rostite sau nu... Până apare Lumina! Lumina care deslușește totul.
Ca să fii fericit, dorește-ți ce se poate - nu știu când, unde și din gura cui am auzit vorbele astea... Nu știu de ce mi le-am amintit acum – poate pentru că am văzut fotografia asta, pe care am facut-o astă iarnă.
Maturizarea mea s-a facut lent, intr-un proces care mai continuă și acum.
Mananc o piersica. E neverosimil de frumoasa (cred ca au fost bagate in ea tot felul de substante) si e atat de zemoasa incat imi curge pe degete. N-o bag in seama – imi inchipui ca s-a abtinut in fața horticultorilor cei rai care i-au facut injectii cu chimicale si acum plange la mine-n maini. Daca ar fi o femeie in situatia asta, probabil ca i-as sterge lacrimile si as fi impresionat, dar asa...
- Barbatii de moda veche sunt extraordinari, imi spunea C., o amica, mai deunazi. Cand nu e chelnerul pe aproape, toarna ei insisi apa in paharul femeii iar inainte de a manca, isi aseaza servetelul pe picioare. Unde mai pui ca intotdeauna la intalnire vin cu flori, fara sa le treaca prin cap ca ar putea fi luati drept ridicoli sau molâi.
Grosimea obiectivului cu care am fotografiat-o pe fata asta e de 3 centimetri.
Ea și-a pus cercel.
