Răspundem cititoarelor

Odată, bunica mea a scris la redacția revistei Flacăra dându-i in gât pe unii care depozitau lăzi și cartoane sub geamul ei. Au venit relativ repede gunoierii și au debarasat - au și udat asfaltul cu apa, facandu-l lună. Ba chiar unul, care-mi parea mie șef că vorbea tare, s-a si imprietenit cu bunica mea care-i dadea de pomană haine. Aveam, n-aveam treabă, ăsta era un moment la care țineam morțiș sa fiu de față pentru felul in care gunoierul mulțumea. Se apleca ușor și intr-o parte, așa cum fac unii oameni care nu aud bine, și zicea ”sarut mana doamna, va multumesc și daca vreodata aveti nevoie de ceva....” Spunea asta cu o nemaipomenită convingere - aș fi strigat eu că aș vrea o minge dacă se poate... Crea iluzia că el are posibilități infinite (de aceea, pe mine nu m-au putut speria niciodata in copilarie cu ”daca mai faci scandal, am sa ii rog pe gunoieri sa te ia!”). Cu el aș fi vrut să seman! Ba nu!, mai mult!, aș fi vrut ca el să-mi fi fost tată... Lăsa fraza asta in aer cu un așa meșteșug incat aproape se vedea spatiul care se cerea umplut – și bunica mea ii respecta rolul si spunea serioasa ”sigur domnule, cand voi avea nevoie, am să apelez...”.
Mai avea o particularitate acest om - avea o excrescență, undeva deasupra sprâncenei drepte. Era ca un corn de ied. Sau ca un inel bombat, dintr-acelea pe care impărații le poartă peste mănuși. Bunica îl poreclise ”omul cu un coi in frunte”... Mai tarziu aveam să aflu că acea umflatură se numește lipom și că e un punct de grasime – am avut si eu unul pe antebraț.
Am ales titlul ăsta inspirat de amintirea acestui episod din copilarie si de o frază pe care mi-a scris-o doamna doctoriță Monica Raicu ”...si imi dau seama ca mereu sunt ca un cascador la circ, mergand pe linia subtire care desparte dispretul total de blandetea si iubirea de semeni.” Extraordinar spus si chinuitor de trăit această stare... Imi aduce aminte de o definiție dată de Constantin Țoiu ”Scriitorul trebuie sa fie si in cer si pe pamant si pe linia dintre ele.”