Cu Phil Collins, despre mere si femei

Sunt in piață, in fața unei tarabe și mă uit la niște mere. ”Sunt de Voinești”, imi zice vânzătorul care seamănă cu Phil Collins. Pentru mine, om nascut si crescut la bloc, cu nostalgii legate de mirosul de asfalt dupa ploaie, zona din care vin fructele n-are nicio relevanță. Si asta, probabil, s-a vazut pe chipul meu, intrucât el apucă un măr și iși dă cu el in cap. Poc!...Sunt uimit de gest si râd. ”Daca v-ati facut cucui?” il intreb. El isi da bascul jos (asemanarea cu Collins e si mai vizibilă), imi arată locul si-mi zice ca n-are nimic, că face asta de cand se știe. Imi vine sa-l intreb daca a incercat si cu nuci, sau pepeni, dar mă abțin. Deschid totusi gura și-i zic că seamănă cu un cântareț britanic, iar el mă asigură că nu sunt frați. Brusc, ne oprim. Amandoi. Privim... La câțiva pași de mine, răsărită de niciunde, o femeie cu părul drept, de culoarea castanei. Are picioare lungi si glezne fragile ca ale unei antilope Impala. O femeie de o grație ireală.... In timp ce o așezam in mintea mea intr-un alt timp, poate in perioada Renașterii, ea se uită la niște salate si pleacă. Zic prostește „frumoasă!...” și dau din cap. Iar Collins, dupa ce a petrecut-o cu privirea, spune o frază pe care nu mi-o pot scoate din minte: ”Și cand te gândești că și d-asta s-o fi săturat careva...”