Astrid cea nevazută stând în ploaie si mâncand o imaginară bomboană cubaneză

Când parchez mașina în acel loc, întotdeauna e o femeie care îmi cere ceva. De fiecare dată, altceva. Pentru că e chinezoaică, am s-o botez Astrid.
Azi, mi-a cerut o bomboană cubaneză. Portocalie, aș vrea să fie! mi-a zis, cu gâtu-ntins.
Și pentru că n-am avut, am invitat-o-n mașină și i-am dat să asculte Sonata Lunii.
Am audiat amândoi, ea prefăcându-se că mănâncă o bomboană oranj, eu uitându-mă fix înainte, cu curaj.
La final, Astrid mi-a zis că melodia asta nu se poate asculta când e senin și copiii ies de la școală. Sonata Lunii trebuie pusă doar când e ceață... Când nu există umbre și când oamenii devin siluete... Sau pe ploaie! Pentru că e o melodie atât de puternică, încât depersonalizează...
Apoi Astrid a dispărut! Pur și simplu, s-a făcut nevăzută!....
Ajuns acasă, am găsit în cutia poștală această fotografie.
În mașină, eram eu și Astrid.